"Dar poarta autobuzului e închisã pe din afarã, s-au fãcut cã nu mã vãd, si în jurul meu e pustiu. Mã asez la întîmplare si privesc pe fereastrã. Nu vãd pe nimeni, nu vãd nimic. Vine soferul, cel care numãrase pasagerii pe degete, dar nu si pe mine. Fãrã sã spunã vreun cuvînt, porneste motorul, demareazã prudent, întoarce, si iatã-ne mergînd în sens invers, linistit si usor. Deschid fereastra, vîntul îmi rãvãseste pãrul. Orasul îndepãrtat, de un verde mãsliniu, începe sã se apropie. Am ca o ghearã în piept, din ochi îmi tîsnesc lacrimi, îmi stãpînesc plînsul, si mã simt ca si cum m-as opri sã-mi privesc, nemiscatã, trecutul. Dar realitatea, în trecut ca si în prezent, este deformatã, turtitã, hidoasã: un tablou neterminat si, totodatã, supraîncãrcat. Vîntul îmi rãvãseste pãrul, si iatã turnul de pazã ce aleargã în întîmpinarea mea, si iatã întretãierea de drumuri. Curînd mi se vor perinda pe sub ochi aceleasi strãzi, aceleasi case, si aceastã cãlãtorie de vis, în care nimeni nu va crede, nici chiar eu, va lua sfîrsit. Fereastra se va închide cu zgomot, si poarta se va închide si ea, zdrobind laba unui biet animal, iar fluviul verde-închis al vietii îsi va relua cursul. Recrutii merg întruna, si tot prin întuneric. Sapte ani lungi de despãrtire. Einar avea dreptate: noi, rusii, avem un poem pentru orice ocazie. Sapte ani vor trece între seara cînd m-am întors în vastul si linistitul apartament al lui Dmitri Gheorghievici — unde locuiam ca nepoatã, secretarã si locatarã —si ziua cînd l-am revãzut pe Einar.
Ajunsã acasã, am strãbãtut fãrã zgomot apartamentul si am bãtut la usa biroului lui Dmitri Gheorghievici. Imbrãcat într-o hainã veche din pãr de cãmilã, si purtînd pe cap o bonetã, era asezat în fata lãmpii, cu picioarele înfãsurate într-o pãturã. Avea pe atunci saptezeci si nouã de ani. Nu seamãnã cu Gustav al Suediei, ci cu împãratul Chinei, m-am gîndit eu. Mi-a spus cã cinase si cã lucrase, cã acum citea ceva si cã nu avea nevoie de nimic. M-am retras la mine în camerã si m-am culcat fãrã sã mã dezbrac. Am rãmas asa pînã dimineata, fãrã somn, fãrã putere, fãrã cuvinte, gîndindu-mã la tot ce fusese si la tot ce va fi..."
Ajunsã acasã, am strãbãtut fãrã zgomot apartamentul si am bãtut la usa biroului lui Dmitri Gheorghievici. Imbrãcat într-o hainã veche din pãr de cãmilã, si purtînd pe cap o bonetã, era asezat în fata lãmpii, cu picioarele înfãsurate într-o pãturã. Avea pe atunci saptezeci si nouã de ani. Nu seamãnã cu Gustav al Suediei, ci cu împãratul Chinei, m-am gîndit eu. Mi-a spus cã cinase si cã lucrase, cã acum citea ceva si cã nu avea nevoie de nimic. M-am retras la mine în camerã si m-am culcat fãrã sã mã dezbrac. Am rãmas asa pînã dimineata, fãrã somn, fãrã putere, fãrã cuvinte, gîndindu-mã la tot ce fusese si la tot ce va fi..."
"De abia ne instalasem şi — chiar înainte de a ne fi fost adusă lista cu meniul — l-am văzut, nu departe de mine, pe Einar. Privirile ni s-au întîlnit în chipul cel mai firesc. Fără să mă slăbească din ochi, el se ridică încet, cu şervetul în mînă şi cu gura strîmbată de un surîs forţat şi neplăcut, pe care nu i-l cunoşteam. Apoi, lăsîndu-şi şervetul să cadă pe scaun, se îndreptă spre mine. Am văzut că-şi venise în fire. Faţa sa îmbătrînită arăta ceea ce el se străduia să arate: plăcuta surpriză că întîlnea o veche cunoştinţă. Devenea din nou cel ce fusese altădată. La masa lui, toată lumea tăcuse; mi se păru că şi în jurul meu se făcuse linişte. Şi, în această linişte, m-am văzut cu ochii celorlalţi. Este o senzaţie neobişnuită, ce nu-mi place şi care, chiar dacă nu durează decît cîteva clipe, e foarte dureroasă. Iată-mă stînd pe scaun, îmbrăcată într-o rochie nouă; geanta mea cea nouă se află lîngă tacîm, iar părul, pe care coaforul mi l-a tuns scurt, e dat spre spate şi lasă să mi se vadă fruntea şi urechile. Noul meu parfum îmi pătrunde în nări. Mîna stingă mi-e aşezată pe faţa de masă, cu mîna dreaptă ţin paharul; îmi văd inelul cu topaz. Iată, ea va surîde şi va vorbi, îmi zic eu despre mine însămi, şi încerc să pun capăt acestei dedublări. Care trece de la sine. O femeie masivă, foarte înaltă, şi un bărbat, aşezaţi la masa lui Einar, se întoarseră spre mine. Am văzut-o pe femeie, dar am izbutit să o văd şi mai bine atunci cînd ne-am ridicat amîn-două ca să ne salutăm, la jumătatea drumului dintre cele două mese, cu un aer calm şi încîntat. Se auziră exclamaţii: Olners şi Einar se cunoşteau foarte bine, dar nu se văzuseră de mult (de două luni, cred). După un moment de confuzie şi de agitaţie, au fost mutate scaunele, au fost alăturate cele două mese, şi toată lumea s-a aşezat din nou. Surîsuri, strîngeri de mînă. Vorbeau franţuzeşte sau — mai curînd — încercau să vorbească; toţi ridicară paharul în cinstea mea, pentru Rusia, pentru Franţa, pentru viitoarea mea carte închinată lui Dmitri Gheorghievici, pe care Olners, într-un discurs scurt, dar foarte bine improvizat, îl compară cu Mendeleev.
Soţia lui Einar era o femeie uriaşă, cu ochi albaştri, păr castaniu-deschis, faţă de păpuşă, obraji cărnoşi şi rotunzi, uşor revărsaţi. Semăna cu un înger mare, sau — mai curînd — cu un înger ce suflă dintr-o trompetă. Un amestec de Rubens şi de Bellini. Se mişca încet, aşa cum i se potriveşte unei femei care este mai înaltă decît celelalte şi chiar decît mulţi dintre bărbaţii ce erau de faţă. Mă privi atent timp de cîteva clipe şi apoi, fără nici o umbră de stînjeneală, spuse cu voce tare:
— Einar, de ce mi-ai spus că seamănă cu o chinezoaică? N-are nimic chinezesc.
N-am plecat a doua zi, ci numai după patru zile. Mi-am petrecut toate serile cu ei. în timpul zilei, Emma îmi arăta oraşul. Ne-am dus la Skansen, am fost la mormîntul lui Strindberg, am contemplat uriaşa cruce de lemn, scrisă cu litere aurii. Ne-am aventurat, cînd se lăsa seara, chiar şi în Tivoli, unde se trăgea la ţintă, se juca biliard şi puteai vedea tot felul de monştri. Mi-a mărturisit că ea îmi trimisese înapoi cele două scrisori, căci nu voia ca el, care era atît de fericit cu ea şi care, de cînd o întîlnise, nu se mai zbuciuma, să reia corespondenţa cu mine. De comun acord, încercaseră să trăiască în linişte şi iubire. Acceptăm toamna aşa cum acceptăm primăvara, spuse Emma, aşa cum acceptăm întreaga natură. Ştim să preţuim timpul frumos, ne place să privim curcubeul. Erau căsătoriţi de cinci ani. Dar să nu crezi, spuse ea, ţi-nînd în mînă o chiflă, că ne-am închis doar într-o fericire familială bine organizată şi că nu ne mai gîndim niciodată la prietenii noştri de odinioară. Eu însămi am în Italia oameni foarte, foarte apropiaţi, oameni dragi mie, prieteni din tinereţea mea nevinovată (nu glumea). în toţi aceşti ani de război, Einar şi cu mine am fost atît de neliniştiţi şi atît de roşi de... Mai ales toate acele privaţiuni, şi bombardamentele... Aici, nu ne-a lipsit niciodată nimic. Bineînţeles că primăvara nu găseam struguri, dar e oare asta atît de important? Spune-mi, pentru dumneata e important că nu mai sînt struguri primăvara?
Acasă la ei, într-o încăpere bine încălzită, ne petreceam serile în patru — Einar, Emma, Dr. Mattis şi cu mine —, aşezaţi comod în nişte fotolii joase. Vorbeam numai eu. Am evocat ultimii ani, pe Dmitri Gheorghievici, căminul rece în fata căruia el se aşeza adeseori spre sfîrşit — aici, în cămin ardeau buşteni groşi de mesteacăn, ce erau atît de uscaţi încît luau foc de îndată ce apro-piai de ei un chibrit, şi cele patru vizite, cărţile arse din greşeală, lecturile noastre cu voce tare, seara, la luminare, lipsa de alimente, frigul din timpul iernii, şi rolul important pe care-l joacă slănina şi lîna în viaţa oamenilor.
Apoi, dintr-o dată, mi-au spus că poate n-ar fi trebuit să intru în toate aceste detalii, ci mai curînd să vorbesc despre doctorul Wengland, despre conversaţia ce avusese loc cu uşile închise în biroul lui Dmitri Gheorghievici. Oare îl denunţase sau nu? Iată enigma. Bineînţeles că da, a spus Emma cu fermitate. Iar doctorul Mattis: Poate că l-a denunţat fără să vrea. Einar tăcea şi fuma. Vorbeam întruna, iar ei mă ascultau. Le-am spus întîmplarea cu strofantina: poate că Dmitri Gheorghievici ar fi trăit mai mult, poate că ar fi apucat chiar şi sfîrşitul războiului, dacă i-aş fi pus strofantina în valiză. In nici un caz! a spus Emma. Nu-i deloc aşa, a spus doctorul Mattis. Noaptea, tîrziu, am mîncat friptură rece de pui cu vin alb şi căpşuni care, în acel anotimp, erau chiar mai rare decît strugurii primăvara. Toate astea nu se întîmplau decît pentru că, în prima zi de şedere la Stockholm, lîngă ascensor, luasem hotărîrea să nu-l mai revăd pe Einar niciodată.
In cele patru zile, Emma nu ne-a lăsat singuri nici o clipă şi nici el nu mi-a telefonat. Şi dacă, în ciuda hotărîrii luate, am aşteptat permisiunea de a-i vorbi, n-am obţinut-o. Toţi trei veniră să mă însoţească la gară. Emma şi cu mine ne plimbam pe peron, în timp ce Einar şi cu Mattis îl căutau prin tren pe un anume Gustafson care, se zicea, voia să meargă la An vers. în timp ce ne plimbam pe peron, Emma şi cu mine am plănuit să ne ducem în Italia peste un an sau doi şi să stăm la Florenţa şi la Veneţia. Emma mă privea, mă cerceta atent, mă judeca, şi găsi timp să-mi spună că-i plăcusem „teribil", că nu se aşteptase să întîlnească o persoană atît de drăguţă, atît de veselă, atît de... Am simţit că totul se desfăşura şi avea să se desfăşoare aşa cum dorea ea. Am rîs de o greşeală de franceză pe care o făcuse şi ea m-a învăţat să protestez în suedeză dacă, în timpul nopţii, însoţitorul vagonului mă va mai trezi din somn strigînd: „Linkoping! Norrko-ping! Nykoping!" Bărbaţii nu-l găsiseră pe Gustafson şi, în picioare, la intrarea în vagon, le-am strîns mîna la toţi trei. Cu puţin înainte de plecarea trenului a apărut un comisionar cu un vas cu liliac alb din partea lui Olners. Liliac alb în noiembrie! Iată ceva şi mai rar decît căpşunile, sau strugurii în timpul primăverii.
Şi astfel, o femeie cu faţa de înger, pe care de-abia o cunoscusem, surîzătoare şi generoasă, îl împiedicase pe Einar să rămînă singur cu mine, fie şi numai pentru o clipă, şi să-mi telefoneze (bănuiam că, în aceste zile, el nu se dusese la birou). Fără să-mi facă nici cea mai mică scenă, îmi adusese la cunoştinţă că-mi trimisese înapoi cele două scrisori ale mele. Mă invitase la ea acasă şi îi convinsese pe Einar şi pe doctorul Mattis să vină la gară. Dacă l-ar fi încuiat pe Einar cu cheia sau m-ar fi închis pe mine în subsolurile Gestapoului ori în camera luxoasă a unui hotel trei stele, rezultatul ar fi fost acelaşi, în timp ce alergam prin muzee, prin magazine şi prin saloane, mă supraveghea fără încetare. Autumnala frumuseţe a întunecatului Mălar, cu focurile sale care mă cufundau într-o nostalgie petersburgheză pe mine, „se-mi-chinezoaica, semi-franţuzoaica", după cum îmi spunea ea rîzînd, nu mă mai autoriza să am acel no man's land ce nu-i fusese îngăduit odinioară nici lui Dmitri Gheorghievici, la Meurice. Cu deosebirea că eu n-am murit din pricina asta, căci eram de două ori mai tînără, mă hrăneam cu căpşuni, nisetru şi potîrnichi şi beam punch.
Dar acum, în acest vagon de dormit supraîncălzit, simţeam că ura mea neputincioasă era înlocuită treptat de o cumplită mînie împotriva lui Einar. Nu făcuse nimic ca să mă vadă măcar o singură oră, în taină şi în libertate, pentru ca măcar o singură dată să fiu „ziua lui de marţi". Mai era oare nevoie să-mi dea explicaţii? Lucrurile nu erau destul de clare? Mă aşteptase doi ani, războiul nu se mai termina, se căsătorise şi îşi refăcuse viaţa. (In ajun, ea îmi spusese: A trebuit să mă mut la
el. Aici, de ani de zile, nu mai găseşti un apartament de închiriat, indiferent de preţul pe care l-ai oferi. Trăim înghesuiţi, o parte din mobilă se află într-o magazie.) Se căsătorise, şi acum, alături de Emma, „accepta atît toamna cît şi primăvara".
Nu, nu era nimic de explicat, şi de ce aş mai fi evocat trecutul? Dar oare nu am fi putut petrece o clipă împreună? Deodată mi-am imaginat acea „clipă" şi am înţeles că el nu avea nici o nevoie de ea. Doar eu o doream, ca să-i spun: Ştii, prietene, Emma te face să joci aşa cum vrea ea. Nici măcar nu-ţi dă scrisorile! Cuprinsă de-o amară deznădejde, mi-am simţit inima sfî-şiată de ură, nefericire şi ciudă. însoţitorul vagonului striga pe culoar, trenul se oprise.
Şi totuşi, îl mai iubeam, pe el şi pe nimeni altul. în zadar îmi spuneam că nu mă mai voia, asta nu mă făcea să-l iubesc mai puţin şi poate că, după în-tîlnirea de la Stockholm, îl iubeam încă şi mai mult. Viaţa îmi era stăpînită de o iubire fără nădejde faţă de el, o iubire
care mă împiedica să mă gîndesc la viitorul meu, o iubire ce apăsa asupra zilelor şi nopţilor mele ca o povară de piatră, de care nu puteam sau poate nu voiam să scap."
Soţia lui Einar era o femeie uriaşă, cu ochi albaştri, păr castaniu-deschis, faţă de păpuşă, obraji cărnoşi şi rotunzi, uşor revărsaţi. Semăna cu un înger mare, sau — mai curînd — cu un înger ce suflă dintr-o trompetă. Un amestec de Rubens şi de Bellini. Se mişca încet, aşa cum i se potriveşte unei femei care este mai înaltă decît celelalte şi chiar decît mulţi dintre bărbaţii ce erau de faţă. Mă privi atent timp de cîteva clipe şi apoi, fără nici o umbră de stînjeneală, spuse cu voce tare:
— Einar, de ce mi-ai spus că seamănă cu o chinezoaică? N-are nimic chinezesc.
N-am plecat a doua zi, ci numai după patru zile. Mi-am petrecut toate serile cu ei. în timpul zilei, Emma îmi arăta oraşul. Ne-am dus la Skansen, am fost la mormîntul lui Strindberg, am contemplat uriaşa cruce de lemn, scrisă cu litere aurii. Ne-am aventurat, cînd se lăsa seara, chiar şi în Tivoli, unde se trăgea la ţintă, se juca biliard şi puteai vedea tot felul de monştri. Mi-a mărturisit că ea îmi trimisese înapoi cele două scrisori, căci nu voia ca el, care era atît de fericit cu ea şi care, de cînd o întîlnise, nu se mai zbuciuma, să reia corespondenţa cu mine. De comun acord, încercaseră să trăiască în linişte şi iubire. Acceptăm toamna aşa cum acceptăm primăvara, spuse Emma, aşa cum acceptăm întreaga natură. Ştim să preţuim timpul frumos, ne place să privim curcubeul. Erau căsătoriţi de cinci ani. Dar să nu crezi, spuse ea, ţi-nînd în mînă o chiflă, că ne-am închis doar într-o fericire familială bine organizată şi că nu ne mai gîndim niciodată la prietenii noştri de odinioară. Eu însămi am în Italia oameni foarte, foarte apropiaţi, oameni dragi mie, prieteni din tinereţea mea nevinovată (nu glumea). în toţi aceşti ani de război, Einar şi cu mine am fost atît de neliniştiţi şi atît de roşi de... Mai ales toate acele privaţiuni, şi bombardamentele... Aici, nu ne-a lipsit niciodată nimic. Bineînţeles că primăvara nu găseam struguri, dar e oare asta atît de important? Spune-mi, pentru dumneata e important că nu mai sînt struguri primăvara?
Acasă la ei, într-o încăpere bine încălzită, ne petreceam serile în patru — Einar, Emma, Dr. Mattis şi cu mine —, aşezaţi comod în nişte fotolii joase. Vorbeam numai eu. Am evocat ultimii ani, pe Dmitri Gheorghievici, căminul rece în fata căruia el se aşeza adeseori spre sfîrşit — aici, în cămin ardeau buşteni groşi de mesteacăn, ce erau atît de uscaţi încît luau foc de îndată ce apro-piai de ei un chibrit, şi cele patru vizite, cărţile arse din greşeală, lecturile noastre cu voce tare, seara, la luminare, lipsa de alimente, frigul din timpul iernii, şi rolul important pe care-l joacă slănina şi lîna în viaţa oamenilor.
Apoi, dintr-o dată, mi-au spus că poate n-ar fi trebuit să intru în toate aceste detalii, ci mai curînd să vorbesc despre doctorul Wengland, despre conversaţia ce avusese loc cu uşile închise în biroul lui Dmitri Gheorghievici. Oare îl denunţase sau nu? Iată enigma. Bineînţeles că da, a spus Emma cu fermitate. Iar doctorul Mattis: Poate că l-a denunţat fără să vrea. Einar tăcea şi fuma. Vorbeam întruna, iar ei mă ascultau. Le-am spus întîmplarea cu strofantina: poate că Dmitri Gheorghievici ar fi trăit mai mult, poate că ar fi apucat chiar şi sfîrşitul războiului, dacă i-aş fi pus strofantina în valiză. In nici un caz! a spus Emma. Nu-i deloc aşa, a spus doctorul Mattis. Noaptea, tîrziu, am mîncat friptură rece de pui cu vin alb şi căpşuni care, în acel anotimp, erau chiar mai rare decît strugurii primăvara. Toate astea nu se întîmplau decît pentru că, în prima zi de şedere la Stockholm, lîngă ascensor, luasem hotărîrea să nu-l mai revăd pe Einar niciodată.
In cele patru zile, Emma nu ne-a lăsat singuri nici o clipă şi nici el nu mi-a telefonat. Şi dacă, în ciuda hotărîrii luate, am aşteptat permisiunea de a-i vorbi, n-am obţinut-o. Toţi trei veniră să mă însoţească la gară. Emma şi cu mine ne plimbam pe peron, în timp ce Einar şi cu Mattis îl căutau prin tren pe un anume Gustafson care, se zicea, voia să meargă la An vers. în timp ce ne plimbam pe peron, Emma şi cu mine am plănuit să ne ducem în Italia peste un an sau doi şi să stăm la Florenţa şi la Veneţia. Emma mă privea, mă cerceta atent, mă judeca, şi găsi timp să-mi spună că-i plăcusem „teribil", că nu se aşteptase să întîlnească o persoană atît de drăguţă, atît de veselă, atît de... Am simţit că totul se desfăşura şi avea să se desfăşoare aşa cum dorea ea. Am rîs de o greşeală de franceză pe care o făcuse şi ea m-a învăţat să protestez în suedeză dacă, în timpul nopţii, însoţitorul vagonului mă va mai trezi din somn strigînd: „Linkoping! Norrko-ping! Nykoping!" Bărbaţii nu-l găsiseră pe Gustafson şi, în picioare, la intrarea în vagon, le-am strîns mîna la toţi trei. Cu puţin înainte de plecarea trenului a apărut un comisionar cu un vas cu liliac alb din partea lui Olners. Liliac alb în noiembrie! Iată ceva şi mai rar decît căpşunile, sau strugurii în timpul primăverii.
Şi astfel, o femeie cu faţa de înger, pe care de-abia o cunoscusem, surîzătoare şi generoasă, îl împiedicase pe Einar să rămînă singur cu mine, fie şi numai pentru o clipă, şi să-mi telefoneze (bănuiam că, în aceste zile, el nu se dusese la birou). Fără să-mi facă nici cea mai mică scenă, îmi adusese la cunoştinţă că-mi trimisese înapoi cele două scrisori ale mele. Mă invitase la ea acasă şi îi convinsese pe Einar şi pe doctorul Mattis să vină la gară. Dacă l-ar fi încuiat pe Einar cu cheia sau m-ar fi închis pe mine în subsolurile Gestapoului ori în camera luxoasă a unui hotel trei stele, rezultatul ar fi fost acelaşi, în timp ce alergam prin muzee, prin magazine şi prin saloane, mă supraveghea fără încetare. Autumnala frumuseţe a întunecatului Mălar, cu focurile sale care mă cufundau într-o nostalgie petersburgheză pe mine, „se-mi-chinezoaica, semi-franţuzoaica", după cum îmi spunea ea rîzînd, nu mă mai autoriza să am acel no man's land ce nu-i fusese îngăduit odinioară nici lui Dmitri Gheorghievici, la Meurice. Cu deosebirea că eu n-am murit din pricina asta, căci eram de două ori mai tînără, mă hrăneam cu căpşuni, nisetru şi potîrnichi şi beam punch.
Dar acum, în acest vagon de dormit supraîncălzit, simţeam că ura mea neputincioasă era înlocuită treptat de o cumplită mînie împotriva lui Einar. Nu făcuse nimic ca să mă vadă măcar o singură oră, în taină şi în libertate, pentru ca măcar o singură dată să fiu „ziua lui de marţi". Mai era oare nevoie să-mi dea explicaţii? Lucrurile nu erau destul de clare? Mă aşteptase doi ani, războiul nu se mai termina, se căsătorise şi îşi refăcuse viaţa. (In ajun, ea îmi spusese: A trebuit să mă mut la
el. Aici, de ani de zile, nu mai găseşti un apartament de închiriat, indiferent de preţul pe care l-ai oferi. Trăim înghesuiţi, o parte din mobilă se află într-o magazie.) Se căsătorise, şi acum, alături de Emma, „accepta atît toamna cît şi primăvara".
Nu, nu era nimic de explicat, şi de ce aş mai fi evocat trecutul? Dar oare nu am fi putut petrece o clipă împreună? Deodată mi-am imaginat acea „clipă" şi am înţeles că el nu avea nici o nevoie de ea. Doar eu o doream, ca să-i spun: Ştii, prietene, Emma te face să joci aşa cum vrea ea. Nici măcar nu-ţi dă scrisorile! Cuprinsă de-o amară deznădejde, mi-am simţit inima sfî-şiată de ură, nefericire şi ciudă. însoţitorul vagonului striga pe culoar, trenul se oprise.
Şi totuşi, îl mai iubeam, pe el şi pe nimeni altul. în zadar îmi spuneam că nu mă mai voia, asta nu mă făcea să-l iubesc mai puţin şi poate că, după în-tîlnirea de la Stockholm, îl iubeam încă şi mai mult. Viaţa îmi era stăpînită de o iubire fără nădejde faţă de el, o iubire
care mă împiedica să mă gîndesc la viitorul meu, o iubire ce apăsa asupra zilelor şi nopţilor mele ca o povară de piatră, de care nu puteam sau poate nu voiam să scap."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu