Fara tine - Ana Blandiana

"Fără tine mi-e frig
N-am înţeles niciodată
Cum simte aerul
Că ai plecat.
Universul se strânge
Ca o minge plesnită
Şi-şi lasă pe mine zdrenţele reci.
Câinele negru
Cu burta întinsă duios pe zăpadă
Se scoală şi se îndepărtează
Privindu-mă în ochi,
Refuzând să-şi spună numele.
Începe să fulguie.
Mă ustură pielea
Pe locul de unde te-ai rupt.
Şi mi-e frig,
Când simt cum cade moale,
Odată cu zăpada,
Această rugăciune către nimeni."

Lumina si iubire!

E greu sa gasesti lumina in sufletul tau cand toate in jur par a fi far' de noima si mai dificil s-o mentii aprinsa pe tot parcursul vietii tale. Asa incat va doresc, in momentele voastre dificile sa aveti mereu langa voi, o scanteie, care sa va insenineze sufletul si sa va dea speranta de mai bine. Iertarea, credinta si iubirea sa va insoteasca la tot pasul , nu doar azi in sfintele sarbatori de Pasti. Sa va incarcati mereu gandurile cu lucruri pozitive si familia sa va fie mereu aproape. Christos a inviat!...

Sunetul muzicii

Leapsa de la Gingasia - Ce te face sa te lingi pe degete?

Hmm, draga Gingasie,
m-ai lovit in moalele capului cu Leapsa asta...pentru ca trebuie sa enumar doar cateva mancaruri preferate ...offf si-s atat de multe:)))
1. crema de zahar ars sau cum ar zice fandositii creme brule
http://www.len.ro/2009/02/creme-brulee-crema-de-zahar-ars/
2. salatica de boeuf
http://deliciiculinare.blogspot.com/2008_12_01_archive.html
3. painea prajita cu unt romanesc si sare :))) Pot sa mai adaug ceapa verde si ridichi?:)))si un pic de ansoa sau de smantana si usturoi.
http://aphextwinz.wordpress.com/2009/02/17/pasta-de-ton/
4. ciocolata alba si nu numai...:)
http://www.chocofashion.ro/?page=pagini&PageId=Produse_3&pag=5
5.ciorba/bors de sfecla rosie la concurenta clara cu cea de burta:)
http://www.reteteculinare.ro/forum/discutii/bors_de_sfecla_rosie_cu_grausor-5030/
6. branza sarata oricand, la orice ora si in orice cantitate. Nici o masa fara branza:))Aici ar trebui mentionat bulzul ciobanesc
http://www.avantaje.ro/index.php?a=1924
http://www.copolovici.ro/blog/de-gustibus/bulz/
7.inghetata Nirvana cu praline si caramel
http://www.edhd.ro/categorie/52/produs/1604/Nirvana-PralinesCream.aspx
8.cocktailurile cu vodka si martini
http://www.cityfood.com/
9. salata de icre:)) in orice cantitate si la orice ora:))
http://www.vulpeabucatar.com/retete/aperitive/icre/index-en.html
10. ardeii copti , rosii si carnosi
http://www.culinar.ro/forum/continut-pagina/13294/Ce-gatim-astazi-/pagina/680/#entry235009

Am inghitit in sec cu fiecare cuvant si fiecare delicatesa insiruita aici...mai sunt atat de multe...asa ca dau leapsa mai departe tuturor celor pe care-i citesc cu mare drag...insomniacilor mei.

Pofta buna!

Minunea Romaniei-Retezat

Masivul Retezat in cursa pentru Cele 7 minuni naturale ale lumii

Am primit pe mail de la o buna prietena din Canada, romanca evident, informarea de mai jos. Cred ca i s-a facut dor de casa:)

Masivul Retezat, din judetul Hunedoara, a intrat in cursa pentru CELE 7 MINUNI NATURALE ALE LUMII, ca singurul obiectiv care reprezinta Romania .

In acest moment sunt, in total, 261 de nominalizari din toata lumea, locuri care mai de care mai frumoase, fara indoiala, printre care si Retezatul.

Aceasta este, deja, o performanta extraordinara, insa impreuna putem face si mai mult!

In data de 7 iulie, din totalul de 261 de nominalizari vor ramane in cursa numai primele 77, in functie de numarul de voturi obtinute pe internet.

Ulterior, pana in 21 iulie un comitet de experti va stabili 21 de finaliste, iar selectia finala pentru primele 7 minuni ale lumii va fi facuta tot prin intermediul voturilor prin internet.


Cine si ce anume are de castigat?

M-ati intrebat, unii dintre voi, ce se intampla daca Retezatul va castiga, iesind pe locul intai.

Obiectiv vorbind, este foarte putin probabil sa existe o asemenea sansa pentru Romania ...

Ar insemna, deja, enorm daca muntele nostru ar intra in primele 77 de finaliste, sau chiar mai mult in primele 21. Pana la momentul nominalizarii in primele 261 de minuni ale lumii, Retezatul a adunat peste 20 de milioane de voturi, iar numaratoarea acestora continua... Daca, totusi, Retezatul se va clasa cat mai sus, poate in primele 21, asta ar insemna extraordinar de mult: Parcul National "Retezat" ar avea mult mai multa vizibilitate, prin promovare gratuita, ceea ce ar atrage mai multi turisti, dar si atentia autoritatilor si speram noi, si mai multa protectie pentru aceasta arie protejata superba.

Mai mult, zonele Vaii Jiului si Hateg, ar atrage mai multi bani din turism (in afara de Retezat, judetul Hunedoara are sute de obiective turistice cu un potential urias, insa neexploatate, care ar punea sa vina ca un reinforcement pe partea de oferta turistica, pe langa vizitarea Retezatului) , iar asta ar fi un lucru foarte bun, pentru ca in acest moment Valea Jiului este, realmente o Vale a Plangerii: saracie extrema, niciun viitor.

Detalii foarte amanuntite despre modalitatea de a vota gasiti in pagina Administratiei Parcului National Retezat, care - va spun din proprie experienta - se implica mult, fiind printre putinele autoritati pe care le respect, din pacate sunt foarte putini si ei si nu au suficienta sustinere... ca ar fi foarte multe de facut...

http://www.retezat. ro/index. php/noutati/ 57-comunicate- de-presa/ 69-7-minuni- retezat.html

Articole bine documentate, scrise de Cipri Iancu, cititi pe site-ul EVZ:

http://www.evz. ro/articole/ detalii-articol/ 835302/MINUNILE- NATURALE- ALE-LUMII- Pledoarie- pentru-candidatu ra-Muntilor- Retezat/

Foarte important!

Sa nu va ganditi ca votul vostru nu conteaza, daca o sa vedeti ca Parcul National "Retezat" nu are sustinere oficiala.

Administratorul site-ului organizator al acestei competitii nu a facut inca up-date, insa Florina Crisan, purtatorul de cuvant al Administratiei Parcului National "Retezat", a anuntat, in 10 februarie 2009, ca toate actele si componenta Consiliului de sustinere au fost trimise si inregistrate cu succes la New Seven Natural Wonders.

Traditii si obiceiuri de Pasti

Traditii Si Obiceiuri de Pasti

Publish at Scribd or explore others: How-to-Guides & Manu religion & spiritual

O incantare!

Aici puteti vedea cele mai frumoase oua de Pasti din intreaga lume :

Va doresc sarbatori cu liniste in suflete si armonie!

http://www.colourlovers.com/blog/2009/04/11/
colorful-easter-eggs-from-around-the-world/

http://www.parkenet.org/jp/ufeggsgal2.html


"Ouale de Paste, potrivit traditiei, erau adunate din cuibar in miercurea din a patra saptamana a Postului Mare, numita si „miercurea Paresimilor". Exista obiceiul ca de la lasatul secului si pana in aceasta zi, gospodinele sa nu stranga ouale. Era credinta ca ouale alese in aceasta zi nu se stricau pana la Paste. Acum se alegeau ouale pentru mancarea de Pasti si ouale ce urmau sa fie inrosite.

Chiar daca ele erau stranse in aceasta zi, vopsitul lor avea loc in joia din saptamana de dinaintea Pastelui, insa, niciodata in Vinerea Mare.

Oul vopsit este simbolul Mantuitorului, care paraseste mormantul si se intoarce la viata, precum puiul de gaina iesit din gaoace.

Ouale rosii sunt numite in Bucovina merisoare, iar cele cu ornamente sunt numite incondeiate, inchistrite sau impistrite.

Ornamentica oualor decorative este extrem de variata, ea cuprinde simboluri geometrice, vegetale, animale, antropomorfe si religioase. Iata cateva simboluri si semnificatii utilizate:
linia dreapta verticala = viata ;
linia dreapta orizontala = moartea ;
linia dubla dreapta = eternitatea ;
inia cu dreptunghiuri = gandirea si cunoasterea ;
linia usorjavascript:void(0)
Publicaţi postare ondulata = apa, purificarea ;
spirala = timpul, eternitatea ;
dubla spirala = legatura dintre viata si moarte.

Folclorul conserva mai multe legende crestine care explica de ce se inrosesc ouale de Pasti. Una dintre ele relateaza ca Maica Domnului, care venise sa-si planga fiul rastignit, a asezat cosul cu oua langa cruce si acestea s-au inrosit de la sangele care picura din ranile lui Hristos.

Ciocnitul oualor se face dupa reguli precise: persoana mai in varsta (de obicei barbatul) ciocneste capul oului de capul oului tinut in mana de partener, in timp ce rosteste cunoscuta formula "Hristos a inviat", la care se raspunde "Adevarat a inviat".

In Bucovina, cojile oualor de Pasti, sunt aruncate in rau, pentru ca apa sa le poarte la "Blajini" (fiinţe imaginare, incarnari ale copiilor morti nebotezaţi, al caror loc de vieţuire se afla la "capatul lumii", aproape de Apa Sambetei). In felul acesta, si Blajinii stiu ca pentru toti crestinii a venit Pastele.

La tarani, mai exista obiceiul ca, in dimineata din duminica Pastelui, sa-si spele fata cu apa noua sau apa neinceputa, in care pun un ou rosu, avand credinta ca astfel vor fi tot anul frumosi si sanatosi ca un ou rosu. Dupa consumarea oualor, cojile rosii sunt pastrate pentru a fi puse in brazde, la arat, crezandu-se astfel ca pamantul va da rod bun."

Sursa: http://www.crestinortodox.ro

Aiureala de marti seara

Infrigurata m-am simtit azi, de vremea ticaloasa de afara, sau mai mult de raceala gandurilor mele. M-am intrebat care mi-e bucuria zilei de maine si-am descoperit ca niciuna, poate doar ca apare reeditata Cella Serghi si panza ei de paianjen, citita si recitita de atatea ori. Week-endul trecut am fost la concertul lui Tudor Gheorghe, la Sala Palatului...Mahalaua mon amour...Singura mea incantare a fost ca in fata mea, a oprit un taxi si din el a coborat cu un aer distins, inaltator, Ileana Vulpescu pe care o admir de multa vreme. In rest, specacolul a sunat a inmormantare si a jale crunta. Mi-a venit sa ies din sala pentru ca la un moment dat am simtit ca nu mai am aer. Imi doream sa aud cantece de dragoste, de iubiri imposibile...in fine poate exagerez si eu intr-o oarecare masura...cum toata lumea a vorbit pana atunci in jurul meu de cutremur, perceptia mea asupra cantecelor din spectacol n-a fost una stralucita. Nu mai vad iubire in jurul meu, doar interese marunte, meschine, minciuna si prefacatorie cat cuprinde. E greu sa mai gusti un spectacol, sa mai admiri o floare, sa mai intelegi zbuciumul din tine in astfel de vremuri. Poate c-am devenit niste monstri incapabili sa mai reactionam la frumos, la normalitate. Naiba le mai stie. Unde-i echilibrul nostru...pe marginea unei prapastii, cea a trairilor noastre fara continut, valori si esenta.
Si da zice bine cantecul....n-ai parasit niciodata inima mea...
Mi-e dor de tine...asculta...

Leny Caler si Camil Petrescu

"E frumoasa, e tanara, are o simplicitate de vorba admirabila - si mi se pare asa de inexplicabil ca vine spre mine" marturisea Mihail Sebastian in Jurnalul sau despre tanara actrita a Nationalului bucurestean - Leny Caler.

Leny Caler (sau Leni, cum ii scrie Sebastian numele) face parte din acea categorie a figurilor interbelice care fascinau si atrageau atentia, dar care au ramas in istorie prin amintirile altora. De obicei, ne raportam la trecut prin memorii sau prin obiecte concrete lasate in urma de un om. Leny Caler a fost supusa efemerului, o actrita evreica al carei rol se incheia in momentul in care cobora de pe scena si care nu putea lasa in urma sa decat o imagine in mintea celor care o admirau si priveau, amintire pusa mai apoi in cuvinte.

Va amintiti de misterioasa doamna T din Patul lui Procust, de Camil Petrescu? Personajul o are ca model, de fapt, pe fermecatoarea Leny Caler, pentru care si Camil Petrescu facuse o pasiune ascunsa. Corina din Jocul de-a vacanta de Mihail Sebastian e tot Leni. Arghezi i-a dedicat o "Inscriptie" in Bilete de Pagal unde spunea, printre altele "Esti o bijuterie, albastra in lumina ochilor, cu mozaicuri, cu metale si cu vopseli imposibile, in sangele dumitale, daca ai" (citat preluat din Intoarcere in Bucurestiul interbelic, de Ioana Parvulescu).

Ioana Parvulescu scria ca Leny Caler a avut o copilarie ciudata, cand pleca frecvent de acasa, pentru ca apoi sa intre intr-o trupa ambulanta de teatru. Leny Caler era sotia dramaturgului Scarlat Froda, cu care a avut un mariaj lung, lucru care nu a impiedicat-o insa sa aiba aventuri amoroase cu personalitati din lumea culturala. Despre Leny circulau multe barfe, unele adevarate, unele nu, ea preferand sa pastreze mereu discretia asupra relatiilor sale. Era cocheta si frivola, cu farmecul unei curtezane care stie sa se poarte in orice situatie si sa fascineze orice barbat prin gesturi mici. Totusi, chiar ea ii spune lui Sebastian ca "Sunt, ce e drept, capricioasa, cocheta si frivola. Dar n-am facut niciodata ceva numai din cochetarie, capriciu, frivolitate".

"Ea, superba. Are cu mine nu stiu ce timiditate, care o face grava", scria Sebastian. Mihail Sebastian a trait o ciudata si inegala poveste de dragoste cu frumoasa actrita, cu suisuri si coborasuri si cu multe nesigurante. Chiar el spunea ca ar fi nebun sa creada ca Leny nu are si alti amanti, dar fascinatia pe care o avea asupra lui depasea toate acestea. In schimb, Leny nu-l placea ca barbat, il admira intelectual, aflam tot din cartea Ioanei Parvulescu. "E o dama draguta. Dar inainte de a fi draguta e dama. A nu se uita", noteaza Sebastian in Jurnal.

O relatie mai putin cunoscuta a avut-o cu Camil Petrescu, personalitate puternica, teribil de gelos, care ii dormea la usa, ii scria scrisori de dragoste "cele mai deosebite si mai nuantate scrisori primite de la un barbat" (citat preluat din Intoarcere in Bucurestiul interbelic), cum spunea chiar ea, peste ani, in cartea de memorii "Artistul si oglinda". Camil Petrescu i-a spus la un moment dat lui Sebastian "Si tu esti Ladima!", referindu-se la pasiunea pentru aceeasi femeie.

Numele ei apare in jurnalele intime scrise de persoane importante ale epocii, traverseaza vietile lor si ne lasa noua, cititorilor, un gust de mister. Daca pe Eliade il citim si ne e familiar, pe Sebastian la fel, il citim sau ii vedem piesele, pe Camil Petrescu il citim, despre Leny Caler doar auzim. Poate daca ar fi fost actrita de televiziune si ar fi lasat imagini concrete in urma ei, ar fi acum una dintre figurile cult ale perioadei interbelice. Totusi, ea a jucat in 1927 intr-unul dintre primele filme romanesti, "Drmul iertarii", din pacate pierdut. Asa, o reconstituim din franturi de jurnal si din povesti. Foarte putini ii stiu cartea de memorii, aparuta tarziu, si poate e mai bine ca e asa.
Dupa razboi, Leny Caler a plecat la Berlin, asa ca a disparut din atentia publica.

"Camil Petrescu îi citea din propriile cărţi, îi rafina gusturile în materie de literatură, o învăţa cum să nu interpreteze vulgar un rol. Mihail Sebastian scrie de dragul ei o piesă de teatru – Jocul de-a vacanţa –, iar în jurnalul său suferă pînă la sufocare din dragoste neîmpărtăşită.

Povestea de amor dintre actriţa Leny Caler şi Camil Petrescu se înfiripă la începutul perioadei ei artistice, pe vremea cînd, tînără, reuşise să capteze atenţia iubitorilor de teatru mai mult prin şarm şi o anumită blîndeţe în mimică decît printr-o interpretare profundă a rolurilor. Leny avea ceea ce se cheamă talent pentru meserie, însă lipsa unui bagaj cultural care s-o fi făcut să simtă amplitudinea sau, dimpotrivă, cumpătarea gestuală a unui personaj o reducea la o actriţă a rolurilor mărunte, care să nu presupună prea multe adîncimi psihologice şi expresivitate. De fapt, nici nu s-ar fi putut ca performanţele ei să fie altfel. Născută într-o familie nevoiaşă, uşor dezorganizată, Leny Caler a fost un copil crescut mai mult la cheremul norocului, cu şcoala făcută în salturi şi perioade de lungi hoinăreli nemotivate de acasă. Dîndu-se orfană, se lipea la întîmplare de vreo familie, care o găzduia cu săptămînile, iar la 12 ani intră într-o trupă ambulantă cu care pleacă să cînte prin tîrguri de provincie. Tinereţea o prinde în Bucureştiul interbelic, perioadă în care vedem o Leny care se definea ca prezenţă: o femeie de o frumuseţe nici prea prea, nici foarte foarte, cu o faţă ovală ca un pepene galben, mignonă, dar care odată intrată în rolul unei piese de teatru, regizorul ar fi putut exclama la fel ca şeful nostru de azi care stă în cumpănă în faţa unui tînăr doritor de angajare: "Măi, tu ai ceva al tău! Ai ceva!". Într-un cuvînt, era o prezenţă interesantă.

DOMN’ PROFESOR. Relaţia dintre ea şi Camil Petrescu începe ca într-un scenariu clasic de film. Scriitorul o remarcă jucînd într-o piesă şi scrie un articol de bine despre tînăra actriţă. Viaţa face ca printr-o prietenă comună s-o cunoască şi iată ce povesteşte Leny la senectute: "Eram emoţionată, curioasă foc să cunosc un ziarist, poet şi romancier, primul care a scris într-un ziar despre mine. Mare mi-a fost uimirea cînd am văzut în faţa mea un tinerel, mic de statură, dar bine legat, proporţionat, cu păr blond-şaten, cu o frunte înaltă, puţin bombată, cu sprîncene bine marcate, de sub care mă priveau doi ochi de un albastru neverosimil, ca de mărgea, nu prea mari, dar vii, inteligenţi. Mă privea zîmbind copilăreşte, dulce. Am zîmbit şi eu, încîntată că aveam în faţa mea un bărbat care părea atît de tînăr, nu un scriitor cu aer grav, a cărui seriozitate m-ar fi îngheţat. Ne-am plăcut şi ne-am simţit bine împreună din primul moment".

Actriţa povesteşte că din acea seară se văd zilnic, iar noi putem spune că atunci a început şi o etapă de niscaiva şlefuire intelectuală a femeii. Cum pică bine oricărui scenariu de film romantic, Leny habar n-avea de dedesubturile scriitoriceşti ale lui Camil Petrescu – "Eu nu citisem şi nu cunoşteam nimic din ceea ce scrisese el pînă atunci" –, drept pentru care seri întregi şi le petrece ascultîndu-l citind fragmente din cărţile sale. După o vreme, scriitorul observă vidul cultural al fetei şi începe să-şi rafineze tînăra. "Venea mereu cu cîte o carte nouă, îmi cerea să-i explic ce-am înţeles din cartea precedentă. Era un examen destul de greu pentru mine, care nu întotdeauna înţelegeam ce citeam. Camil îmi dădea, cu răbdare, explicaţii, mă învăţa să gîndesc şi să înţeleg sensurile mai adînci ale lecturii. Cînd reuşeam, mă lăuda, dar cînd mergea mai greu se înfuria şi-mi spunea uneori vorbe grele, jignitoare. Era un profesor destul de sever, dar nu mă supăram pe el, ştiam că are dreptate. De altfel, prinsesem gustul lecturii, fapt care-l încînta pe Camil."

CAMIL? UN GELOS. "Era atît de suspicios în gelozia şi mîndria lui, încît a stat odată o noapte întreagă în faţa uşii mele închise, bănuindu-mă că sînt acasă şi nu vreau să deschid. Eu dormisem la o colegă care era bolnavă şi am rămas stupefiată cînd l-am găsit dimineaţa aşteptîndu-mă pe treptele din faţa casei, palid şi obosit. Jenat de bănuiala lui nejustificată, împăcarea a fost, de data asta, uşoară pentru mine...", scrie în cartea sa de memorii actriţa. Dar ce vrea să spună Leny Caler cu formularea "de data asta"? Să fi fost gelos Camil Petrescu precum Ştefan Gheorghidiu pe Ela în "Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război"? Se pare că... da.

Actriţa povesteşte că "frecventele şi aprinsele discuţii avute cu Camil se terminau cu o despărţire. Ele se iscau din pricina interpretărilor lui greşite despre unele gesturi ale mele, din cauza firii lui geloase". Odată, într-un sejur la mare, Leny gustă din prăjitura comeseanului, un avocat. Camil interpretează greşit aparentul gest de intimitate dintre cei doi, se scoală vijelios şi pleacă de la masă şi din Mangalia. Împăcările veneau însă dulci şi tandre: "După una din certurile noastre, pentru a şterge cuvintele jignitoare, aspre, pe care mi le spusese, mi-a trimis un buchet de flori. Din păcate, eu nu eram acasă, nu era nimeni ca să le primească. Mi-a scris a doua zi: «Florile întoarse din drumul lor spre tine au înflorit la mine, sub privirile mele triste...»".

Memoriile publicate la bătrîneţe de actriţă sunt însă sincere pînă la un punct, o brumă de discreţie şi înţelepciunea tipică vîrstei îmbrăcînd coperţile cărţii într-o atmosferă de idilă pe cît de trecătoare, pe atît de nevinovată. De fapt, la data aceea, se pare că Leny se simţea măgulită de iubirea scriitorului, dar, în acelaşi timp, spera să-şi asigure un viitor călduţ, departe de griji financiare, prin căsătoria cu criticul Scarlat Froda, un bărbat cu bani, conducător de gazetă. "Femeia aceasta mi-a dat halucinaţia unei desăvîrşiri. Această halucinaţie n-o pot rupe din mine, fără să rup şi fire de carne – nota Petrescu, ca la cîteva luni să adauge – ea are tot dreptul. Şi pe urmă trebuie să fiu rezonabil. Ceilalţi – şi ei schimbaţi cu rîndul – au bani..."

ŞI CU SEBASTIAN. Nu ştim cum a continuat relaţia dintre Leny Caler şi Camil Petrescu – dacă de la iubire au trecut la simplă amiciţie şi nimic mai mult –, cert este că, peste ani, cînd actriţa era măritată cu Scarlat Froda şi admirată de mai toate personalităţile vremii, Mihail Sebastian, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Camil Petrescu, se îndrăgosteşte la rîndu-i şi suferă cîineşte din pricina ei. Drama e simplă. Leny este îndrăgostită de scrisul lui, dar nu-l place ca bărbat. Ba chiar e uşor dezamăgită cînd îl cunoaşte: "În entuziasmul şi în graba tinereţii mele, n-aveam dorinţă mai vie decît să cunosc, cît mai curînd, autorul al cărui scris mă fermeca, mă tulbura chiar. Şi, într-o bună zi, mi-a fost prezentat. Am fost surprinsă şi – de ce să nu mărturisesc – chiar puţin dezamăgită cînd l-am văzut. Nu-mi venea să cred că tînărul din faţa mea, timid, stîngaci, cu o înfăţişare insignifiantă, este autorul, talentatul autor al articolelor din ziare, al nuvelelor care mă încîntaseră.

N-aveam atunci de unde să ştiu că Sebastian, timid din fire, era şi mai intimidat de prezenţa mea. Mă văzuse pe scenă şi aveam pentru el – ca pentru orice tînăr spectator – mirajul actriţei de succes pe care o admiraseră".

JOCUL DE-A VACANŢA. Uşor, uşor, Sebastian se face plăcut prin discuţii şi polemici consumate pînă la ore tîrzii în restaurante, toate armele de îndrăgostit întorcîndu-i-se însă împotrivă ca nişte lame ascuţite de cuţit. "Aveam aseară, plecînd de la Leni, sentimentul că, dacă m-aş sinucide în chiar noaptea aceea, aş face-o împăcat, aproape cu voie-bună... N-am să-i pot explica niciodată cît de mult înseamnă – sau putea să însemne – ea pentru mine. Şi nici eu nu-mi dau seama dacă o iubesc cu un mare amor sau cu ultimele mele rezistenţe de viaţă".

Într-o seară, arătîndu-se sceptic şi contestînd dramaturgia, Leny, atinsă în orgoliul de actriţă, îl provoacă pe scriitor să încerce să scrie o piesă de teatru, ca să-i demonteze prejudecata că a scrie teatru nu e tocmai floare la ureche. Sebastian pune prinsoare că într-o lună piesa va fi gata, cu ea distribuită în rol principal, şi timp de o lună scrie. Scrie, imaginînd un personaj pe personalitatea actriţei şi jucat de ea la înălţimea reveriilor lui. La scurt timp, spre surprinderea ei, Sebastian îi pune în braţe piesa Jocul de-a vacanţa. Dezamăgirile însă abia acum i se arată.

"Rolul era scris pentru mine, pe calităţile şi temperamentul meu, iar el pretindea că, în scenele de dragoste pe care le aveam cu Vraca, nu eram destul de caldă, de feminină. Îmi păreau cu atît mai nedrepte observaţiile lui, cu cît în acea vreme eram cu adevărat îndrăgostită de Vraca, aşa că sentimentele eroinei din piesă erau redate cu o reală sinceritate. Această mărturisire a mea l-a scos din fire pe Mihai – era, poate, gelozie? –, care mi-a replicat că acest argument e fals şi neartistic", povesteşte în cartea de memorii Leny.

Nemulţumirea îl împinge pe Sebastian să noteze şi el în jurnal: "Am văzut-o pe Leni şi i-am comunicat decizia mea de a da piesa lui Iancovescu şi Mariettei. Numai în cazul în care această soluţie ar eşua, aş putea să-i pun din nou piesa la dispoziţie. A primit vestea cu destulă stăpînire, dar cu o emoţie vizibilă. Poate nu «emoţie». Surpriză, necaz, regret – şi departe, departe de tot, nevoia de a izbucni în lacrimi. Asta e logica stupidă a jocului nostru. Atît timp cît ştia că piesa îi aparţine, că pentru ea o scriu şi pentru ea o păstrez, era neglijentă pînă la indiferenţă. Acum, cînd o pierde sau cînd e ameninţată s-o piardă, piesa îi devine necesară şi suferă de a nu o mai avea. Iar eu – nici eu nu sunt altfel. Regăsesc acea "muflerie intermitente" de care vorbeşte Swan. Ajunge puţină nelinişte, ajung îndoiala, întrebarea, presupunerea că îi sînt indiferent, pentru ca să sufăr că n-o văd şi să mă gîndesc zi şi noapte la ea. Dar cînd (cum s-a întîmplat azi-dimineaţă) o găsesc învinsă, fără rezistenţă, gata să mă iubească, atunci dintr-o dată îmi recapăt distanţa şi încetez a o mai iubi. Am avut azi-dimineaţă impresia că e urîtă. Nu-mi plăcea pur şi simplu – ceea ce mi se întîmplă pentru prima oară de cînd o iubesc. Dar ştiu bine că nu-i adevărat şi că – chiar dacă ar fi – nu are importanţă. Adevărul e că azi-dimineaţă eu eram stăpîn pe jocul meu şi ea nu – ceea ce o obliga pe ea să mă iubească şi pe mine să n-o iubesc. Mecanism psihologic de o simplicitate copilăroasă şi care funcţionează mereu la fel.

De altfel, asta n-o împiedică să rămînă, ca şi în trecut, cochetă, mincinoasă, inocentă într-un sistem întreg de minciuni. Îmi făcea rău s-o ascult cum îmi explică incidentul de miercurea trecută. Recitirea recentă a lui Swan îmi arată încă o dată cît de mult seamănă comedia noastră cu toate comediile de amor. Leni e şi ea o Odette oarecare, iar eu un şi mai oarecare Swan".


RESEMNARE. Vin luni întregi de chin în care Sebastian simte inutilitatea iubirii, cu momente de idolatrizare sau, din contră, de luciditate stranie, în care vede o Leny mică sufleteşte, urîtă şi fără chichirez. Într-un final, extenuat sufleteşte, Sebastian notează: "Am terminat cu ea... dar dacă faptul în sine a fost destul de uşor, fără violenţă, pe jumătate surîzînd, să nu mi se pară că de aici încolo va fi la fel de uşor. Vin acum ceasurile de nelinişte absurdă, nevoia sufocantă de a o vedea, obsesia telefonului care nu mai sună, tentaţia de a pune mîna pe receptor şi de a o chema, speranţa de a o întîlni «întîmplător» pe stradă, mica alarmă de a trece prin faţa teatrului, nevoia de a ridica privirea, cînd trec pe strada ei, spre ferestrele ei – să văd dacă sînt luminate şi, dacă sînt, cine este la ea în vizită – şi dacă nu sînt, unde o fi ea la ora asta? etc. etc. etc.

Dar toate astea, pe care le cunosc atît de bine, va trebui să le primesc cu resemnare. Va trebui să rezist. Şi va trebui, în sfîrşit, să-mi recîştig acea calmă, odihnitoare uitare, pe care de cîteva ori am cucerit-o, şi tot de atîtea ori am pierdut-o din imprudenţă, din neatenţie. Căci, dragul meu, recunoaşte, eşti prea bătrîn, şi ai în viaţă destule alte mizerii, pentru a mai întîrzia în această tristă, trivială şi neserioasă poveste. Nu-ţi dau nici o scuză. Va fi greu, desigur – şi dovadă că va fi e că ţi-o spun acum, o oră după «telefonul despărţirii», cînd rana e încă sub anestezie. Nu doare, dar va durea. Tocmai de aceea!".

Sărăcia, teama de persecuţie şi instabilitatea socială provenite din faptul că scriitorul era de origine evreiască îl fac pe Sebastian să-şi mute centrii de atenţie spre alte temeri existenţiale, imaginea lui Leny estompîndu-se ca umbra. La cîteva luni de cînd naziştii fuseseră alungaţi din România, moare strivit de un camion. Leny Caler pleacă în exil la Berlin, protipendada bucureşteană uitînd-o la fel de repede cum o şi remarcase. Peste ani, istoricii literari au avansat ideea că ea ar fi fost muza lui Camil Petrescu pentru zămislirea unuia dintre cele mai interesante personaje feminine din literatură, Doamna T. din Patul lui Procust. Alţii, din contră, o văd mai degrabă în personajul Emilia din aceeaşi carte. Despre actriţă aduce voalat vorba şi scriitoarea Cella Serghi în cartea sa de memorii, şi ea îndrăgostită de Camil Petrescu."


Sursa :
Jurnalul National
http://metropotam.ro/D-ale-Bucurestilor-index/

Trestia revoltata - Nina Berberova

"Dar poarta autobuzului e închisã pe din afarã, s-au fãcut cã nu mã vãd, si în jurul meu e pustiu. Mã asez la întîmplare si privesc pe fereastrã. Nu vãd pe nimeni, nu vãd nimic. Vine soferul, cel care numãrase pasagerii pe degete, dar nu si pe mine. Fãrã sã spunã vreun cuvînt, porneste motorul, demareazã prudent, întoarce, si iatã-ne mergînd în sens invers, linistit si usor. Deschid fereastra, vîntul îmi rãvãseste pãrul. Orasul îndepãrtat, de un verde mãsliniu, începe sã se apropie. Am ca o ghearã în piept, din ochi îmi tîsnesc lacrimi, îmi stãpînesc plînsul, si mã simt ca si cum m-as opri sã-mi privesc, nemiscatã, trecutul. Dar realitatea, în trecut ca si în prezent, este deformatã, turtitã, hidoasã: un tablou neterminat si, totodatã, supraîncãrcat. Vîntul îmi rãvãseste pãrul, si iatã turnul de pazã ce aleargã în întîmpinarea mea, si iatã întretãierea de drumuri. Curînd mi se vor perinda pe sub ochi aceleasi strãzi, aceleasi case, si aceastã cãlãtorie de vis, în care nimeni nu va crede, nici chiar eu, va lua sfîrsit. Fereastra se va închide cu zgomot, si poarta se va închide si ea, zdrobind laba unui biet animal, iar fluviul verde-închis al vietii îsi va relua cursul. Recrutii merg întruna, si tot prin întuneric. Sapte ani lungi de despãrtire. Einar avea dreptate: noi, rusii, avem un poem pentru orice ocazie. Sapte ani vor trece între seara cînd m-am întors în vastul si linistitul apartament al lui Dmitri Gheorghievici — unde locuiam ca nepoatã, secretarã si locatarã —si ziua cînd l-am revãzut pe Einar.
Ajunsã acasã, am strãbãtut fãrã zgomot apartamentul si am bãtut la usa biroului lui Dmitri Gheorghievici. Imbrãcat într-o hainã veche din pãr de cãmilã, si purtînd pe cap o bonetã, era asezat în fata lãmpii, cu picioarele înfãsurate într-o pãturã. Avea pe atunci saptezeci si nouã de ani. Nu seamãnã cu Gustav al Suediei, ci cu împãratul Chinei, m-am gîndit eu. Mi-a spus cã cinase si cã lucrase, cã acum citea ceva si cã nu avea nevoie de nimic. M-am retras la mine în camerã si m-am culcat fãrã sã mã dezbrac. Am rãmas asa pînã dimineata, fãrã somn, fãrã putere, fãrã cuvinte, gîndindu-mã la tot ce fusese si la tot ce va fi..."

"De abia ne instalasem şi — chiar înainte de a ne fi fost adusă lista cu meniul — l-am văzut, nu departe de mine, pe Einar. Privirile ni s-au întîlnit în chipul cel mai firesc. Fără să mă slăbească din ochi, el se ridică încet, cu şervetul în mînă şi cu gura strîmbată de un surîs forţat şi neplăcut, pe care nu i-l cunoşteam. Apoi, lăsîndu-şi şervetul să cadă pe scaun, se îndreptă spre mine. Am văzut că-şi venise în fire. Faţa sa îmbătrînită arăta ceea ce el se străduia să arate: plăcuta surpriză că întîlnea o veche cunoştinţă. Devenea din nou cel ce fusese altădată. La masa lui, toată lumea tăcuse; mi se păru că şi în jurul meu se făcuse linişte. Şi, în această linişte, m-am văzut cu ochii celorlalţi. Este o senzaţie neobişnuită, ce nu-mi place şi care, chiar dacă nu durează decît cîteva clipe, e foarte dureroasă. Iată-mă stînd pe scaun, îmbrăcată într-o rochie nouă; geanta mea cea nouă se află lîngă tacîm, iar părul, pe care coaforul mi l-a tuns scurt, e dat spre spate şi lasă să mi se vadă fruntea şi urechile. Noul meu parfum îmi pătrunde în nări. Mîna stingă mi-e aşezată pe faţa de masă, cu mîna dreaptă ţin paharul; îmi văd inelul cu topaz. Iată, ea va surîde şi va vorbi, îmi zic eu despre mine însămi, şi încerc să pun capăt acestei dedublări. Care trece de la sine. O femeie masivă, foarte înaltă, şi un bărbat, aşezaţi la masa lui Einar, se întoarseră spre mine. Am văzut-o pe femeie, dar am izbutit să o văd şi mai bine atunci cînd ne-am ridicat amîn-două ca să ne salutăm, la jumătatea drumului dintre cele două mese, cu un aer calm şi încîntat. Se auziră exclamaţii: Olners şi Einar se cunoşteau foarte bine, dar nu se văzuseră de mult (de două luni, cred). După un moment de confuzie şi de agitaţie, au fost mutate scaunele, au fost alăturate cele două mese, şi toată lumea s-a aşezat din nou. Surîsuri, strîngeri de mînă. Vorbeau franţuzeşte sau — mai curînd — încercau să vorbească; toţi ridicară paharul în cinstea mea, pentru Rusia, pentru Franţa, pentru viitoarea mea carte închinată lui Dmitri Gheorghievici, pe care Olners, într-un discurs scurt, dar foarte bine improvizat, îl compară cu Mendeleev.
Soţia lui Einar era o femeie uriaşă, cu ochi albaştri, păr castaniu-deschis, faţă de păpuşă, obraji cărnoşi şi rotunzi, uşor revărsaţi. Semăna cu un înger mare, sau — mai curînd — cu un înger ce suflă dintr-o trompetă. Un amestec de Rubens şi de Bellini. Se mişca încet, aşa cum i se potriveşte unei femei care este mai înaltă decît celelalte şi chiar decît mulţi dintre bărbaţii ce erau de faţă. Mă privi atent timp de cîteva clipe şi apoi, fără nici o umbră de stînjeneală, spuse cu voce tare:
— Einar, de ce mi-ai spus că seamănă cu o chinezoaică? N-are nimic chinezesc.
N-am plecat a doua zi, ci numai după patru zile. Mi-am petrecut toate serile cu ei. în timpul zilei, Emma îmi arăta oraşul. Ne-am dus la Skansen, am fost la mormîntul lui Strindberg, am contemplat uriaşa cruce de lemn, scrisă cu litere aurii. Ne-am aventurat, cînd se lăsa seara, chiar şi în Tivoli, unde se trăgea la ţintă, se juca biliard şi puteai vedea tot felul de monştri. Mi-a mărturisit că ea îmi trimisese înapoi cele două scrisori, căci nu voia ca el, care era atît de fericit cu ea şi care, de cînd o întîlnise, nu se mai zbuciuma, să reia corespondenţa cu mine. De comun acord, încercaseră să trăiască în linişte şi iubire. Acceptăm toamna aşa cum acceptăm primăvara, spuse Emma, aşa cum acceptăm întreaga natură. Ştim să preţuim timpul frumos, ne place să privim curcubeul. Erau căsătoriţi de cinci ani. Dar să nu crezi, spuse ea, ţi-nînd în mînă o chiflă, că ne-am închis doar într-o fericire familială bine organizată şi că nu ne mai gîndim niciodată la prietenii noştri de odinioară. Eu însămi am în Italia oameni foarte, foarte apropiaţi, oameni dragi mie, prieteni din tinereţea mea nevinovată (nu glumea). în toţi aceşti ani de război, Einar şi cu mine am fost atît de neliniştiţi şi atît de roşi de... Mai ales toate acele privaţiuni, şi bombardamentele... Aici, nu ne-a lipsit niciodată nimic. Bineînţeles că primăvara nu găseam struguri, dar e oare asta atît de important? Spune-mi, pentru dumneata e important că nu mai sînt struguri primăvara?
Acasă la ei, într-o încăpere bine încălzită, ne petreceam serile în patru — Einar, Emma, Dr. Mattis şi cu mine —, aşezaţi comod în nişte fotolii joase. Vorbeam numai eu. Am evocat ultimii ani, pe Dmitri Gheorghievici, căminul rece în fata căruia el se aşeza adeseori spre sfîrşit — aici, în cămin ardeau buşteni groşi de mesteacăn, ce erau atît de uscaţi încît luau foc de îndată ce apro-piai de ei un chibrit, şi cele patru vizite, cărţile arse din greşeală, lecturile noastre cu voce tare, seara, la luminare, lipsa de alimente, frigul din timpul iernii, şi rolul important pe care-l joacă slănina şi lîna în viaţa oamenilor.
Apoi, dintr-o dată, mi-au spus că poate n-ar fi trebuit să intru în toate aceste detalii, ci mai curînd să vorbesc despre doctorul Wengland, despre conversaţia ce avusese loc cu uşile închise în biroul lui Dmitri Gheorghievici. Oare îl denunţase sau nu? Iată enigma. Bineînţeles că da, a spus Emma cu fermitate. Iar doctorul Mattis: Poate că l-a denunţat fără să vrea. Einar tăcea şi fuma. Vorbeam întruna, iar ei mă ascultau. Le-am spus întîmplarea cu strofantina: poate că Dmitri Gheorghievici ar fi trăit mai mult, poate că ar fi apucat chiar şi sfîrşitul războiului, dacă i-aş fi pus strofantina în valiză. In nici un caz! a spus Emma. Nu-i deloc aşa, a spus doctorul Mattis. Noaptea, tîrziu, am mîncat friptură rece de pui cu vin alb şi căpşuni care, în acel anotimp, erau chiar mai rare decît strugurii primăvara. Toate astea nu se întîmplau decît pentru că, în prima zi de şedere la Stockholm, lîngă ascensor, luasem hotărîrea să nu-l mai revăd pe Einar niciodată.
In cele patru zile, Emma nu ne-a lăsat singuri nici o clipă şi nici el nu mi-a telefonat. Şi dacă, în ciuda hotărîrii luate, am aşteptat permisiunea de a-i vorbi, n-am obţinut-o. Toţi trei veniră să mă însoţească la gară. Emma şi cu mine ne plimbam pe peron, în timp ce Einar şi cu Mattis îl căutau prin tren pe un anume Gustafson care, se zicea, voia să meargă la An vers. în timp ce ne plimbam pe peron, Emma şi cu mine am plănuit să ne ducem în Italia peste un an sau doi şi să stăm la Florenţa şi la Veneţia. Emma mă privea, mă cerceta atent, mă judeca, şi găsi timp să-mi spună că-i plăcusem „teribil", că nu se aşteptase să întîlnească o persoană atît de drăguţă, atît de veselă, atît de... Am simţit că totul se desfăşura şi avea să se desfăşoare aşa cum dorea ea. Am rîs de o greşeală de franceză pe care o făcuse şi ea m-a învăţat să protestez în suedeză dacă, în timpul nopţii, însoţitorul vagonului mă va mai trezi din somn strigînd: „Linkoping! Norrko-ping! Nykoping!" Bărbaţii nu-l găsiseră pe Gustafson şi, în picioare, la intrarea în vagon, le-am strîns mîna la toţi trei. Cu puţin înainte de plecarea trenului a apărut un comisionar cu un vas cu liliac alb din partea lui Olners. Liliac alb în noiembrie! Iată ceva şi mai rar decît căpşunile, sau strugurii în timpul primăverii.
Şi astfel, o femeie cu faţa de înger, pe care de-abia o cunoscusem, surîzătoare şi generoasă, îl împiedicase pe Einar să rămînă singur cu mine, fie şi numai pentru o clipă, şi să-mi telefoneze (bănuiam că, în aceste zile, el nu se dusese la birou). Fără să-mi facă nici cea mai mică scenă, îmi adusese la cunoştinţă că-mi trimisese înapoi cele două scrisori ale mele. Mă invitase la ea acasă şi îi convinsese pe Einar şi pe doctorul Mattis să vină la gară. Dacă l-ar fi încuiat pe Einar cu cheia sau m-ar fi închis pe mine în subsolurile Gestapoului ori în camera luxoasă a unui hotel trei stele, rezultatul ar fi fost acelaşi, în timp ce alergam prin muzee, prin magazine şi prin saloane, mă supraveghea fără încetare. Autumnala frumuseţe a întunecatului Mălar, cu focurile sale care mă cufundau într-o nostalgie petersburgheză pe mine, „se-mi-chinezoaica, semi-franţuzoaica", după cum îmi spunea ea rîzînd, nu mă mai autoriza să am acel no man's land ce nu-i fusese îngăduit odinioară nici lui Dmitri Gheorghievici, la Meurice. Cu deosebirea că eu n-am murit din pricina asta, căci eram de două ori mai tînără, mă hrăneam cu căpşuni, nisetru şi potîrnichi şi beam punch.
Dar acum, în acest vagon de dormit supraîncălzit, simţeam că ura mea neputincioasă era înlocuită treptat de o cumplită mînie împotriva lui Einar. Nu făcuse nimic ca să mă vadă măcar o singură oră, în taină şi în libertate, pentru ca măcar o singură dată să fiu „ziua lui de marţi". Mai era oare nevoie să-mi dea explicaţii? Lucrurile nu erau destul de clare? Mă aşteptase doi ani, războiul nu se mai termina, se căsătorise şi îşi refăcuse viaţa. (In ajun, ea îmi spusese: A trebuit să mă mut la
el. Aici, de ani de zile, nu mai găseşti un apartament de închiriat, indiferent de preţul pe care l-ai oferi. Trăim înghesuiţi, o parte din mobilă se află într-o magazie.) Se căsătorise, şi acum, alături de Emma, „accepta atît toamna cît şi primăvara".
Nu, nu era nimic de explicat, şi de ce aş mai fi evocat trecutul? Dar oare nu am fi putut petrece o clipă împreună? Deodată mi-am imaginat acea „clipă" şi am înţeles că el nu avea nici o nevoie de ea. Doar eu o doream, ca să-i spun: Ştii, prietene, Emma te face să joci aşa cum vrea ea. Nici măcar nu-ţi dă scrisorile! Cuprinsă de-o amară deznădejde, mi-am simţit inima sfî-şiată de ură, nefericire şi ciudă. însoţitorul vagonului striga pe culoar, trenul se oprise.
Şi totuşi, îl mai iubeam, pe el şi pe nimeni altul. în zadar îmi spuneam că nu mă mai voia, asta nu mă făcea să-l iubesc mai puţin şi poate că, după în-tîlnirea de la Stockholm, îl iubeam încă şi mai mult. Viaţa îmi era stăpînită de o iubire fără nădejde faţă de el, o iubire
care mă împiedica să mă gîndesc la viitorul meu, o iubire ce apăsa asupra zilelor şi nopţilor mele ca o povară de piatră, de care nu puteam sau poate nu voiam să scap."

Ecuatorul si polii - Marin Sorescu

"Impreuna sintem foarte dialectici
(Tu stii ca a fost cea mai frumoasa
Zi din viata mea?
Ce bine-ar fi să fie asa. "Ba da".
Te rog fraza asta să n-o tai)
De fapt, poezia de dragoste ar trebui să fie semnata
Chiar de muze.
Poetii să se inspire si ele să puna degetul.
Tu să intinzi aripa peste versurile mele
"N-am intins-o?"
Asa, o pana. Vreau o filfiire deplina.

Simteai ca veneai până lângă mine
Si deodata un gol de aer.
Ce se intimpla?
Mă gindeam la tine.
Golurile de aer nu stiu ce-o fi cu ele,
Asa e când zbori, zburam spre tine.
"Oricum, eu receptam fluidul."
Si eu mă ghidam tot dupa fluid.
Noi nu lucram decât pe
Baza de flux magnetic.
Stii ca la ecuator cântarim
Mai mult decât la poli?

In orice caz, când sintem impreuna
Cintarim mai mult,
Sintem doua ecuatoare incolacite
Doua ecuatoare si - un pol - ca niste serpi.
De ce numai unul?
Pentru unitatea contrariilor.
Plus cea mai ieftina energie...
Nu stiu daca intelegi?
Ce zici de titlul asta?
Esti ca o sfera de sticla
In care Dumnezeu a strecurat
Si-un clopotel.
Când se-nvirteste pamintul, suna clopotelul.
Tu suni. Da, dar n-am sunetul frumos
Decât în sfera de sticla
Vibrez din toata fiinta
Si tu-mi culegi vibratiile
Si mi le restitui, sarutate"

Renuntarea de Emil Cioran

"Numai întîia iubire are valoare. Cine a dus-o pîna la capat, cine a trait toate formele si farmecele ei, acela poate sa afirme ca nu e certat cu Eros. Dar cînd dintr-o sovaiala si nesiguranta launtrica, dintr-o lipsa de curaj si avînt în prima tinerete, nu ti-ai manifestat iubirea, ci ai omorît în tine expansiunile erotice, te-ai refuzat unei abandonari integrale, ce mai poti spera, atunci, de la iubire? Vai de acei care n-au schimbat nici un cuvînt cu prima lor iubita! Cum vor mai gasi cuvinte pentru a doua? Si oare mai renaste iubirea? Depinde de om si de tristetile lui. Caci îndelungile întristari paralizeaza în asa masura elanul iubirii, încît te întrebi daca tristetea nu este un reflex al mortii, precum iubirea este al vietii. Acea senzatie de presiune interioara, cînd simti cum te aduni în tine, cum creierul e parca strîns si corpul apasat de greutati interne, cînd orice avîntare moare sub glasul obscur si nelamurit al unor chemari din adîncuri negre si coplesitoare, face din tristete o otrava care, picurînd în iubire, o întuneca si o stavileste. Iubirea este prin esenta deschisa, ca o floare de primavara. Si nu închide racoarea tristetii petalele acestei flori? Uneori învinge iubirea, alteori tristetea; cîteodata se amesteca într-un aliaj complex, provocînd o stare de neliniste, cînd atît viata cît si moartea îsi cer drepturile lor. Cum ataca tristetile radacinile lui Eros! Si oare de ce întristarile sunt numai de moarte? sunt prea trist spre a fi nascut pentru iubire!"

Nunta in cer - Eliade

„Atunci rămâneam multă vreme alături, aproape lipiţi unul de altul, ascultându-ne trupurile, şi ea îmi punea mâna pe frunte, şi ghiceam întrebările ei nerostite, încercările ei de a pătrunde în zone pe care nici o pasiune şi nici un extaz nu i le întredeschideau.- La ce te gândeşti, mă întreba uneori, surâzând ironică, ştiind prea bine că n-am să pot niciodată răspunde sincer. Ce ascunzi aici? întreba iarăşi, prinzându-mi tâmpla în palma ei mică, palidă.
Nu cred că o indignau micile secrete frivole, nu cred că se temea de o privire pe care aş fi aruncat-o unei femei frumoase, ci o munceau subteranele acelea în care trăiam eu, singur, cu desăvârşire singur, solitudinea aceea care nutrea absenţele mele, cărţile mele...”

Cea mai frumoasa parabola despre dragoste

Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.
Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare.
Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.
Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil.
Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează..
Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”. Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare.
Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.
Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?”
Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”.
Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”. Egoul este întotdeauna motivat: „Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”. Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.
Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”. Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat.
„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.
Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”. Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.
Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”.
Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.
Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor.
Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.
Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.
După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.
Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”.
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.
Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.
Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”.
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?”
Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”.
Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.
„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”.
Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.
Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.
Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.
Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”.
Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.
Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”.
Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.
Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.
Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj.
Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.

Sursa : Osho - Cartea despre sex, Editura MIX

Simona Weiss & Goran Karan

Aiureala de seara

s-a strambat azi soarele in privirile mele
ca si cum n-ar fi stiut sa dea vreun sens unor
lacrimi tarzii
Primavara. Seara tarziu. Se aud doar minutele scurse in noapte. Nerabdare si neputinta, incordare…privesc cartile asezate intr-o ordine plictisitoare. O aleg pe cea care-mi aminteste de tine si-mi las obrajii mangaiati de paginile ei. Toate astea cu o demnitate neobisnuita si cu tone de tristete acompaniate de lumina felinarelor de afara. Ploua. Ma asez turceste in fotoliul mare de langa geam si te astept ca in fiecare seara, acolo la fereastra dintre lumi… a ta…cea din afara, a mea, cea din interior, atat de ireala uneori.
Inchid surazand doar cate un ochi, pentru ca mi-e atat de teama sa nu-mi fie intuneric fara tine. Te imbratisez asa , mereu, aproape in toate acele seri in care imi aduc aminte de mine, inlantuindu-ma precum o planta otravitoare si calda in jurul gandurilor mele. Mi-ai imbracat mereu noptile in satin negru lucios, arzator si catifelat si simt, pentru a nu stiu cata oara , ca-n viata aceasta n-am sa mai cunosc alt orizont decat cel al privirilor tale.