Magie de lumini in Viena

La multi ani!

Cantece de munte - Absenta
     Asculta  mai multe  audio   diverse
"E atata de greu fara tine mereu
si cu tine ar fi mai usor...
Te mai strig, te mai chem din amurg si blestem
si iti strig si iti spun ca mi-e dor!

Sa te-ntorci e tarziu , sa ramai nu mai stiu
daca timpul va vrea disperat
sa amane cu-o zi risipirea de-a fi,sa ne-ntoarca de unde-am plecat..."

Gand de ploaie

Brr ce vreme ticaloasa...dar pana si ea are un fel de muzica care ne incalzeste sufletele. E vremea semineelor si a focului din priviri...e vremea melancoliei si a zambetelor ascunse. Nici o ploaie n-ar trebui sa ne intristeze sufletul sau sa stinga vreo neimplinita iubire. Nu fi abatut, cherie, vin sarbatorile din noi si atunci vom aprinde luminitele unei altfel de randuiri...vom privi poate mai senini ziua de maine, care va avea in sufletele noastre amortite aroma de portocale uitate pe masa special pentru Mos Craciun.

francois feldman - les valses de vienne
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse

Eugénie Grandet de Honoré de Balzac

"La treizeci de ani, Eugénie nu cunoştea încă nici una din fericirile vieţii. Copilăria-i, searbădă şi tristă, se scursese alături de o mamă a cărei inimă neînţeleasă şi jignită nu avusese parte decît de durere. Părăsind bucuroasă viaţa, această mamă îşi plîngea fata fiindcă mai avea de trăit şi-i lăsă în suflet veşnice păreri de rău. Prima şi singura dragoste a Eugéniei era pentru ea un prilej de melancolie. După ce-şi întrezărise iubitul doar cîteva zile, îi încredinţase inima între două sărutări primite şi date pe furiş; apoi el plecase, punînd o lume întreagă între ea şi dînsul. Dragostea aceasta, blestemată de tatăl ei, aproape că o costase viaţa mamei şi nu-i aducea decît dureri amestecate cu fragile speranţe. Astfel, pînă atunci se avîntase spre fericire, irosindu-şi puterile fără a le împrospăta, în viaţa sufletească, ca şi în cea trupească, există o aspiraţie şi o respiraţie: sufletul are nevoie să absoarbă sentimentele altui suflet şi să şi le însuşească, pentru a i le reda mai bogate. Fără acest minunat fenomen omenesc, inima n-are viaţă: îi lipseşte aerul, suferă şi piere.

Eugénie începea să sufere. Pentru dînsa averea nu era nici putere, nici mîngîiere; ea nu putea trăi decît prin dragoste, prin religie, prin credinţă în viitor. Iubirea îi înlesnise să-şi explice veşnicia. Inima ei şi Scriptura, îi dezvăluiseră două lumi, pe care le aştepta. Zi si noapte se cufunda în două gînduri fără sfîrşit, care pentru ea nu erau poate decît unul şi acelaşi. Se închidea în sine, iubind şi crezîndu-se iubită. De şapte ani pasiunea ei cotropise totul. Comoara ei nu erau milioanele, ale căror venituri se îngrămădeau, ci caseta lui Charles, cele două portrete atîrnate deasupra patului, giuvaerele răscumpărate de la tatăl ei, înşirate falnic pe un strat de vată într-un sertar al scrinului; degetarul mătuşii, de care se slujise mama ei şi pe care îl punea în fiecare zi, cu sfinţenie, ca să lucreze la broderie ― pînza Penelopei începută numai ca să-şi pună în deget acel aur plin de amintiri."

Către chipul din oglindă de George Topîrceanu

Cum stai în ramă şi te uiţi
Atât de trist la mine,
Mă-ntreabă ochii tăi miraţi:
"Mă mai cunoşti, străine?"

"Urâtule, nu te cunosc!
Prea palid eşti la faţă
Şi prea bolnavi ard ochii tăi,
Privirea lor mă-ngheaţă...

Că te ştiam copil nebun,
Crescut în vânt şi soare,
Obrazul rumen, ochii vii
Şi gura zâmbitoare.

Natura toată se-nchina,
Ascultătoare ţie:
Aveai palat un crâng întreg
Şi-o luncă-mpărăţie!

De-acolo, într-o zi, te-au dus
Între străini, departe,
Să uzi cu lacrimi de copil
O urâcioasă carte.

Dar anii lungi, ducând cu ei
Pustiu-nvăţăturii,
N-au stins văpaia ochilor,
Nici zâmbetele gurii.

Ştiai să cânţi şi să iubeşti,
Pornit pe râs şi glume...
Dar tot avântul tău pieri
Când ai intrat în lume.

Aşa pesemne-ai fost ursit
Să suferi prea devreme.
Şi gura ta, nici chiar acum,
Nu ştie să blesteme!

Uşor păstrează urmele
De paşi adânci nisipul.
Ci sufletul meu nu-i aşa
Cum mi-l arată chipul:

Veninul suferinţelor
În piept să mi se strângă,
Eu vreau să râd!... Dar ochii tăi
Au început să plângă."

Interviu cu Felicia Filip

O doamna in adevaratul sens al cuvantului, un suflet ales si un talent coplesitor...aceasta ar fi in cateva cuvinte Felicia Filip, dar mai presus de toate un om deosebit. Am citit azi, pret de o cafea, interviul dat de dansa in Formula As  si din care impartasesc cu voi un gand care sper sa ne incalzeasca sufletele .."Eu sunt o visatoare, nu ma pricep sa fac planuri. De obicei, serile dinaintea ajunului ma prind in plin spectacol, in provincie. Dar exista un magazin care se cheama Wolf si unde, de ani de zile, in seara de 24, in drum spre casa, ne oprim sa luam ultimele nimicuri si delicatese. Ador sarbatorile! E perioada, in care, mai mult ca oricand, ne bucuram ca suntem impreuna, ca suntem sanatosi.Bucuria noastra se dubleaza si incercarile se injumatesc. Si tot ceea ce facem are o incarcatura de iubire si sfintire. Tinem post si ne pregatim pentru Craciun. Avem grija de brad, il impodobim, il botezam, ii cantam, s-apoi, cu nasul lipit de geam, privim fericiti cum ninge. Pentru ca oriunde suntem, de fiecare data, de Craciun ninge. Si mai e si bucuria surprizei. Daca ne-ar vedea cineva cum ascundem darurile...E ca un joc, iar noi suntem copiii care descopera.Asta e secretul trecerii prin viata. Sa nu iti pierzi acea curatenie sufleteasca, puritatea care se cheama copilarie. Sa nu-ti pierzi bucuria. Iar daca inveti lectia generozitatii, fiecare zi de la Dumnezeu e ca o zi de Craciun, pe care o astepti cu nadejde si cu speranta"

Aiureala de 1 decembrie

Frunze poleite cu gheata, cafea aburinda, note de pian, un telefon si multe ganduri, prevestind poate o altfel de iarna...

Aiureala de 1 decembrie

Frunze poleite cu gheata, cafea aburinda, note de pian, un telefon si multe ganduri, prevestind poate o altfel de iarna...

Ebru - dansul culorilor in apa

"EBRU este arta de a desena pe apa, desenele astfel realizate fiind transpuse pe hartie. Este o arta traditionala turceasca. Patrunderea si inlantuirea culorilor, fara ca acestea sa se amestece intre ele, faptul ca se pot deosebi cu usurinta toate nuantele, formele si modele obtinute pe apa, poarta numele de EBRU. Ca arta, EBRU consta in imprastierea pe suprafata apei a vopselei lichide si in realizarea diferitelor forme, figuri si modele care, mai apoi, sunt transpuse direct din apa, pe hartie.

Trasatura predominanta care caracterizeaza arta EBRU, este aceea ca face parte din artele traditionale manuale otomane. Se stie despre EBRU ca a aparut pentru intaia oara in orasul Buhara din Turkistan, imprastiindu-se mai apoi in intreg Imperiul Otoman. EBRU mai este cunoscuta si sub denumirea de "Foita turceasca". In trecut, EBRU era utila pentru infrumusetarea unor nenumarate opere stravechi. Picturile realizate in zilele noastre prin arta EBRU sunt inramate si folosite cel mai adesea la decorarea peretilor incaperilor. De asemenea, datorita faptului ca EBRU are un efect pozitiv si este benefica sufletului uman, in aceasta perioada in care majoritatea ne confruntam cu stresul cotidian, numarul persoaneler interesate de arta EBRU se afla intr-o continua crestere."

Mai multe informatii gasiti aici http://www.halt.ro/ro/ebru

Romanta ei - Ion Minulescu

Când vei vedea-ntre geamuri, la fereastra,

O cupa de cristal,

Si-n cupa de cristal, o floare-albastra -

Simbolul unui rendez-vous banal -

Oricine-ai fi, sa intri fara teama,

Caci gura mea te-asteapta

Si trupul meu te cheama!...

Necunoscut, sau prieten vechi,

Nu-mi pasa!...

Oricine-ai fi, tu poti intra oricând la mine-n casa,

Caci casa mea e casa tuturora,

E madrepolul magic de margean

Spre care navile-si îndreapta prora,

Sa-si caute-adapost în plin ocean...

Si-asa cum sunt -

Femeie sau fecioara,

Plebeie anonima sau regina -

Eu te primesc cu-aceeasi simpatie

Si-oricine-ai fi,

Al meu esti pe vecie!

. .. . . . . . . . . . . . . . . . . .

Bine-ai venit, preludiu de chitara!...

Bine-ai venit, final de mandolina!..

Divin...

Indragostit in fiecare zi...

Adrian Paunescu - Si totusi vine toamna

Inca o toamna tacuta iubirea mea, ca toate celelalte...

Tatiana Stepa - Si totusi vine toamna
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse

E inca verde iarba pe coline
Si zilele nu s-au scurtat de tot
Si cineva cu-n sac in spate vine
De sus din munti ca de la un complot.

Porumbul are inca dinti de lapte
Albinele se-ngreuneaza-n zbor
Varatec ploua in fiecare noapte
Si greierii mai canta pana mor.

Cojoacele n-au coborat din poduri
Iubirile n-au coborat din vis
Se coc gutui in foarte multe moduri
A le musca e inca interzis.

In clai de fan miroase a foc de floare
Cerboaicele nu cauta mascul
In aburii de vifor cerul moare
Mai este pana la nunta timp destul.

Si totusi vine toamna,si totusi vine toamna
Si tu o simti si o ingani
Si totusi vine toamna, si totusi vine toamna
Si vai: suntem batrani.

As vrea sa ma fac vrajitor...

Her voice is like silk.....KD Lang

Iubirea neconditionata a unei femei

Am citit cu drag articolul din care insir aici cateva randuri, poate pentru ca sufletul meu imperfect tinde spre o astfel de intelepciune..."O femeie invata greu sa iubeasca fara sa sufoce si fara sa-si faca sperante. Daca ar fi dupa ea s-ar coase de barbatul iubit pentru a fi sigura ca ia parte la viata lui, ca devine viata lui. Dar nu e dupa ea. Si intelege repede ca intrebarile ei, supozitiile, tristetile, pretentiile, rugamintile ei nu fac decat sa indeparteze persoana adorata. Intelege ca daca vrea sa il inspire sa ramana langa ea trebuie sa invete sa iubeasca neconditionat. Fara asteptari, fara pretentii, fara ultimatumuri, fara reprosuri, fara impuneri. Greu! Dar invata." Continuarea acestor ganduri o gasiti la http://www.horoscoptv.ro/blog/2009/09/iubirea-neconditionata-a-unei-femei/ ,  articol scris de Camelia Patrascanu. 

Pentru tine, iubirea mea

Fragmente din jurnalele intime ale scriitoarei Anais Nin

Anaïs Nin a fost o scriitoare franceza de origine cubaneza, celebra pentru jurnalele sale care acopera 60 de ani din viata autoarei, ea incepand sa le scrie cand avea varsta de 11 ani. Iubita scriitorului Henry Miller are o singura carte publicata in limba romana la editura Humanitas, si este jurnalul sau personal, publicat fara cenzura abia dupa moartea sa. Cartea este zguduitoare prin sinceritatea sa, detaliul descrierii trairilor, necenzurii gandului, fiind un adevarat jurnal considerat oarecum "amoral"."

"Ceea ce vrea un bărbat e să creadă că o femeie îl poate iubi atât de mult încât n-o va interesa nici un alt bărbat. Nu-ţi aud cuvintele: glasul tău reverberează pe fundalul trupului meu ca un alt fel de penetrare. Nu am nicio putere asupra glasului tău. Vine direct din tine în mine.

Pentru tine şi pentru mine, momentul suprem, bucuria cea mai intensă nu este atunci când mintea noastră domină, ci atunci când ne pierdem minţile, iar noi doi ni le pierdem în acelaşi fel, prin dragoste.

Conştiinţa, inteligenţa, nu sunt periculoase dacă ai destulă emoţie şi destulă sexualitate ca să te menţii în mişcare.Henry este pentru totdeauna în fiinţa mea, chiar în timp ce eu aştept atât de înţeleaptă sfârşitul iubirii noastre. Henry va face mulţi ani parte din viaţa mea, chiar dacă doar câteva luni îmi va fi iubit.

Mă aţâţă. Mă muşcă de ureche şi mă sărută, îmi place ferocitatea lui... dar dorinţa lui mă sperie, mă respinge. Răspund imaginaţiei sale cu a mea. Îmi place forţa lui, forţa lui întunecată, distrugătoare, neînfricată, cathartică.

Trăiesc într-un fel de cuptor de sentimente, iubiri, dorinţe, invenţii, creaţii, activităţi şi reverii. Nu-mi pot descrie viaţa în fapte pentru că extazul nu rezidă în fapte, în ce se întâmplă sau în ce fac, ci în ce se stârneşte în mine şi ce se naşte din toate astea.

Daca n-as avea sentimente, as putea  deveni cea mai putermica femeie de pe Pamint !

L-am cunoscut pe Henry Miller... am văzut un bărbat care îmi plăcea. În scrierile sale este flamboiant, viril, animalic, magnific. E un bărbat pe care viaţa îl îmbată. E ca mine. Are un cap interesant cu accente puternice date de ochii negri, părul negru, pielea măslinie, gura şi nările senzuale, un profil frumos. Arată ca un spaniol... Pare sensibil, uşor de rănit".

Sursa:http://www.cenaclu.intelepciune.ro/fragmente_din_jurnalele_intime_ale_scriitoarei_ana_2745.html

Je ne vous oublie pas

Celine Dion - Je ne vous oublie pas
Asculta mai multe audio diverse

"Ma simt ingenunchiata azi de atatea ganduri si de atatea amintiri ce se rotesc precum vulturii in jurul sufletului meu asternut demult langa o poarta cu aer interbelic, din fier forjat, cu nume de speranta. Parca-mi amintesc cum ningea cu fulgi mari si curiosi...aducand cu ei prima zapada din an ce se asternea tiptil peste inima mea, dezlipind-o parca de singurii neuroni ce i-ar fi putut da o farama de luciditate si anume aceea de a nu se indragosti atat de profund si de iremediabil de tine. C'ést un piece de merdre ar zice cherie in astfel de momente...si eu as surade amar, for old times sake".

Am revazut azi, din intamplare...Toamna la New York...ca si cum dorul din mine nu ar fi fost de ajuns.Un dor nestins de nici un anotimp si de nici o alta iubire...apasator si crud precum o neinduplecata osanda.

Toamna iar...

Desi nu am veleitati de gospodina, nu ma pot lipsi de bucuria atator bunatati de toamna. Cred ca acestor poze se potriveste cel mai bine ceea ce Jacques Yves Cousteau a spus despre noi, vorbe gasite intr-una din cartile regretatului Radu Anton Roman. Enjoy!

"Jacques Yves Cousteau: Daca ar fi sa ma iau dupa tchiorba aceasta extraordinara si dupa aceasta tourta de vis, as spune nu numai ca, de fapt, lume anu stie nimic despre Romania, dar nici ca voi, romanii, nu va cunoasteti miracolele. Ca bucatarie, cel putin, sunteti foarte, foarte bogati in asa zisa voastra saracie." Radu Anton Roman - Bucate, vinuri si obiceiuri romanesti

Dimineti fara ganduri ucise

Mirabela Dauer, Stefan Hrusca, Vasile Seicaru - Dimineti Cu Ferestre Deschise
Asculta mai multe audio muzica

Pentru tine, cherie

Mirabela Dauer - Sunt femeie in bratele tale
Asculta mai multe audio muzica

...

Definiţia strigătului - Octavian Paller

"Ţi-aş spune ceva,
despre noi,
despre zăpada de-afară,
despre dragostea mea.
Ţi-aş spune ceva,
orice,
numai să nu crească iarba tăcerii între noi.
Ţi-aş spune ceva,
ce-ai ştiut,
sau ce ştiu,
dar a-nceput să crească iarba tăcerii între noi
şi s-au rătăcit sunetele din cuvântul târziu."

Juan Gabriel - Te Sigo Amando-MT
Asculta mai multe audio muzica

Anotimp

Anotimp

M-am  intors dintr-o lung asteptata vacanta, de prin ape tulburi si cameleonice, dintr-un oras in care sufletele au gust de praf iar gandurile cele mai ascunse  miros a peste..... 

Punct comun de George Tarnea

"Trec separat prin noi aceleasi zile
Trec separat prin noi aceleasi stari,
Tacerea ta imi staruie-n pupile
Plecarea mea iti plange-n asteptari.

Nici unul nici altul nu se-ndura
Sa puna capat chinului din el
Desi sarutul ne-a-nghetat pe gura
si frica de-mpacare ni-i la fel.

Trec separat prin noi aceleasi clipe
Trec separat prin noi aceleasi legi
Iubirea noastra-i plina de risipe-
Ramane sa-nteleg si sa-ntelegi.

Dar nu e chip s-o facem dintr-o data
Si iata-ne constransi la convorbiri
Purtate intr-o ura mai ciudata
Pe seama separatelor iubiri."

M-am facut fluture de Sadâc Fatma

"Ca sa nu-mi uit cuvintele
M-am apropiat de flori
M-am facut fluture
Sa-nalt iubirea
Dincolo de iubiri
Am deschis ferestrele
Sa intre primavara
Inima mi-am agatat-o
De o petala
Sa nu ma doara
Niciodata
Sa nu ma doara"

Omul sufletului meu...

Asculta mai multe audio Muzica

Palarii cu aer vienez de pe Stephanplatz, chiar in inima orasului, intr-o ambianta calda si oarecum senzuala:)

In drum spre gradina zoologica, pasind agale pe langa o sera de palmieri:)

Parcul de distractii Prater - Viena unde se gaseste roata gigantica - Riesenrad, care ofera o panorama extraordinara asupra Vienei, reprezentand un adevarat simbol al orasului.
Parcul este amenajat pe un vechi teren de vanatoare deschis publicului de imparatul austriac Iosif al II-lea.

 .

Catedrala Sfantului Stefan

Amurg vienez 

Che sara...

Invitatie la lectura -Gellu Naum - Zenobia

"Apoi s-a pierdut printre balasturile trestiilor iar Zenobia şi-a lipit de umărul meu umărul ei învelit în fîşia de plastic murdară, neplăcută la atingere, cîrpele se aflau înăuntru, mă simţeam bine în ele şi am plecat amîndoi, umăr la umăr, fără să-i aruncăm măcar o privire lui Iason.

Bineînţeles, înainte de a pleca i-am mulţumit domnului Sima pentru ospitalitate şi i-am făcut chiar un mic gest, de rămas bun, lui Dragoş care, deschizînd o clipă ochii, ne-a zîmbit neînchipuit de prietenos.

Am dus-o pe Zenobia în scobitura digului şi am viermuit acolo, nu ştiu cît timp, fără să ne spunem o vorbă, întinşi umăr la umăr, cu feţele sprijinite de pămîntul umed al alveolei aceleia; era o mare dragoste şi ne lipiserăm unul de altul, în beznă, iar dincolo de noi se întindea pelicula care ne cuprinde pe toţi, ca o amibă ascunsă în fiecare dintre noi.

După un timp, m-am dus cu Zenobia la pădure — noi nu ne-am despărţit niciodată, vă rog să reţineţi amănuntul acesta chiar dacă uneori o să vi se pară altfel — ca să ascultăm foşnetul tufelor şi să aflăm veşti despre lume; era în zodia bătrînilor îndrăgostiţi şi i-am văzut plutind pe deasupra noastră pe cei doi bătrîni uriaşi care, spre toamnă, acoperă cerul; cît au trecut ei, pădurea s-a umplut de gemete şi de mormăituri, ai fi putut jura că tună; apoi s-au dus: noi doi le-am mulţumit pentru cele aflate şi am ieşit, umăr la umăr, pe cîmp. Peste un timp, ne-am dat seama că splendida toamnă care acoperise lumea se apropia de sfîrşit; şi cum, în mlaştini, iernile sînt deosebit de aspre, ne-am pregătit pentru hibernare; am lărgit, cu mîinile noastre, scorbura, am căptuşit-o cu crengile care ni se ofereau singure, n-am lăsat decît o uşă şi o mică fereastră acoperite cu nuiele împletite, ca să putem deschide la nevoie, am presărat pe jos flori de cîmp aproape veştejite, am săpat acolo, înăuntru, o gură de apă, şi fireşte, o mică latrină; zilele se scurgeau lente, soarele deve nea tot mai portocaliu.

Ajunşi aici, vă rog să recapitulaţi pe cînd eu, în aşteptarea iernii, declamam ore în şir iar Zenobia mă acompania bătînd numai cu două degete într-o mică tobă făcută dintr-o bucată de piele găsită pe apă, uscată la vînt şi întinsă peste un ciot de lemn scobit; ciudatele ei ritmuri aminteau clămpănitul berzelor care se pregăteau să plece spre sud. Despre ceilalţi nu mai ştiam nimic, poate că Petru rătăcea prin mlaştini (ultima trestie dinspre nord spu nea că îl zărise trecînd în direcţia oraşului); cît despre Iason, jignit de comportarea lui din timpul scurtei noastre întîlniri, vroiam să-l uit. Din cînd în cînd, în decursul rarelor noastre ieşiri din scorbură, alergam cu Zenobia pe cîmp, ca să ne dezmorţim; de fapt eu alergam pentru că ea zbura, lipită de umărul meu. Odată, cînd ne-am oprit să respirăm pe o movilă, i-am zărit de departe pe domnul Sima şi pe Dragoş, culegeau, pesemne, ultimele flori albastre; i-am salutat de la distanţă, eu fluturîndu-mi mîna dreaptă, Zenobia fluturîndu-şi mîna stingă pentru că umărul meu stîng era lipit de umărul ei drept; domnul Sima şi Dra­goş ne-au răspuns prin semne prieteneşti făcute cu ce mînă vroia fiecare, pentru că ei nu se aflau umăr la umăr.

Astfel am dus-o, săptămîni întregi, ca nişte cîrtiţe, în adăpostul nostru, iar pe deasupra se întin dea imensul cer care, pesemne, noaptea, se împodobea cu toate stelele lui, desfăşurate la nesfîrşit"

Tudor Arghezi - Psalmul de taina

"O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-insul locul mumii,
Femeie răspândita-n mine ca o mireasma-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: sacure,
Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de grumaji
Si m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji
Pe care te-am purtat brăţara la mâna casnica-a gândirii.
Cu care-am năzuit alături să leagan pruncul omenirii.
Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
Si care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea.
Pământ figăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate.

Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o valtoare-ntr-o valtoare,
Si ţarmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde
Si ai lăsat să rătăcească undele mele suferinţe;
Unde ţi mâinile să-ntoarcă în aer caile luminii?
Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cununa spinii?
Si şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Si-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?

Tu ce nfiori pe seşuri plopii când treci din creştet la picioare,
Si prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă calda de răcoare.
Tu ce scrutezi, scotându-ţi sânii pe jumatate din vestminte
Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte,
Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip,
Carora vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;

Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă,
Si frumuseaţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pandi faptura
Si n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura;
Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem,
Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem."

...

...

Flori de departe

"Spune-mi ca vrei si pot sa zbor

Printr-un vartej ametitor,

Pana rasar la tine-n prag,

Sa-mi mori de dor,sa-ti mor de drag…

Spune-mi ca vrei si pot s-ajung

Pe-un drum,oricat ar fi de lung,

Doar ca sa-ti vin in ajutor,

Sa-mi mori de drag,sa-ti mor de dor."

George Tarnea - Balada Mortii Repetate

In jurul Venetiei

Around Venezia from Icam on Vimeo.

Pentru tine, iubirea mea

Asculta mai multe audio Muzica

Serghei Esenin - Omul Negru

"Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste măsură.
Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit.
Mă frâng.
Parcă galopează vântul
Şuierând prin stepa sură,
Parcă-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septemvre-un crâng.

Ca o pasăre din aripi,
Capul din urechi vibrează.
El picioarele trudite
Să-şi mai poarte n-are cum.
Un om negru,
Un om negru,
Un om negru
Vine şi pe pat s-aşează.
Un om negru
Nu mă lasă s-adorm noaptea nicidecum.

Un om negru
Plimbă-un deget pe o carte ticăloasă
Şi ca peste-un mort călugăr,
Mormăindu-mi din abis,
Îmi citeşte viaţa unui zurbagiu,
De patimi roasă,
Împlântând în suflet groaza
Şi umplându-l de plictis.

Un om negru,
Negru, negru!

"Hei, ascultă-mă, ascultă -
Mormăie mişcându-şi gheara -
În această carte-s multe planuri mari
Şi mari idei.
Acest om trăit-a-n ţara
Care-o stăpâneau scârbavnici,
Prefăcuţi şi mari mişei.

Ţara ceea, în decemvre,
E drăceşte de frumoasă sub zăpezile de spumă,
Viscolele ţes fuioare
De pe caierele moi.
Acest om a fost odată aventurier,
Nu glumă,
De cea mai aleasă viţă
Şi de cel mai falnic soi.

A fost fercheş,
Pe deasupra şi poet, c-o înnăscută,
Deşi nu prea mare forţă,
Care nu plăcea oricui.
Pe-o femeie oarecare,
Peste patruzeci trecută,
O numea fetiţă scumpă
Şi spunea că-i dragă lui.

Fericirea - spunea dânsul -
E în dibăcia mâinii şi în agerimea minţii.
Cei cu suflete stângace sunt în veci nefericţi.
Nu-i nimic
Că-n traiul nostru biciuirea suferinţei
Ne aduce gânduri false
Şi ne lasă istoviţi.

Când te bântuie tristeţea,
Când pierzi toate,
Când te doare,
Când te-nşfacă gerul vieţii,
Sub furtuni, sub ani, sub vânt, -
Să zâmbeşti cu nepăsare
E cea mai înaltă artă
Dintre câte-s pe pământ."

"Omule, omule negru!
Nu vei cuteza aceasta,
Doar în valuri,
Ca scafandru nu ţi-e rostul să te-njugi,
Mi-e indiferentă viaţa unui biet poet
ce umblă după chefuri şi scandaluri.
Te poftesc oricui, nu mie,
S-o citeşti şi să-l îndrugi."

Omul negru
se încruntă şi se uită fix la mine.
În vomitături albastre ochii lui s-au înecat.
Parc-ar vrea făţiş să-mi spuie
Că-s tâlhar fără ruşine,
Că pe cineva câineşte l-am căznit
Şi l-am prădat.

... Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste măsură.
Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit.
Mă frâng.
Parcă galopează vântul
Şuierând prin stepa sură,
Parcă-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septemvre-un crâng...

Noaptea e geroasă.
Doarme
Liniştea răscrucii goale.
Singur stau la geam.
Pe nimeni
Nu aştept.
MI-e gândul stâns.
A acoperit tot şesul varul nisipos şi moale.
Nişte călăreţi - copacii -
În grădina mea s-au strâns.

Undeva, cobind, boceşte cucuvaia,
Ca un scheaun.
Iscă tropot de copite
Sumbrii călăreţi de lemn.
Iată iarăşi
Omul negru
S-a ivit,
S-a pus pe scaun,
Dând jobenul către ceafă,
Desfăcându-şi haina, demn.

"Hei, ascultă-mă, ascultă! -
Mârâie, privindu-mi faţa care parcă-nţepeneşte
Şi plecându-se asupra-mi tot mai rău,
Mai fioros, -
Până astăzi niciodată n-am văzut aşa prosteşte
Suferind de insomnie pe-un mai mare ticălos.
Ah! Să presupunem însă c-am greşi!
Afară-i lună.
Ce mai vrea şi luna asta
Toropită-n bălţi cereşti?
Poate c-o îmbie tainic
"Ea"
Cu coapsa groasă,
Brună,
Printre lirice miazme
De iubire să-i citeşti.

Ah! Mi-s foarte dragi poeţii!
Şleahtă de caraghioşi.
Eu îmi amintesc povestea cunoscută şi banală
Cum unei studente,
Pline pe obraz de coşi,
Din mers
O hâzănie pletoasă, ros de poftă sexuală,
Îi vorbeşte prins de vervă
Tocmai despre univers.

Nu mai ştiu,
Nu mai ţin minte,
Într-un sat, poate-n Kaluga,
Poate undeva-n Reazan,
Trăia un copil cuminte,
Cu păr galben,
Ochi albaştri,
În familia lui simplă şi săracă
De ţărani.

Şi-a crescut,
Acum e vârstnic
Şi poet - chiar de elită.
De-o puetere nu prea mare,
Dar de-un nesecat tumult.
Pe-o femeie oarecare,
Peste patruzeci pornită,
O numea fetiţă scumpă
Şi-o iubea nespus de mult."

"Omule, omule negru!
Eşti un oaspăt de ocară.
Faima ta de când e lumea
Se lăţeşte peste tot."
Sunt turbat,
M-a prins furia -
Şi bastonul sare, zboară,
Cu nebună-nverşunare
Îl izbeşte drept în bot.

Luna a murit.
La geamuri
Zorile-s albastre, line.
Ah, tu, nuoapte crudă,
Ce-ai scornit, ce-ai vrut s-arăţi?
Cu jobenu-n cap pe scaun
Şed
Şi nimeni nu-i cu mine.
Singur sunt, bolnav...
Şi-oglinda
Zace spartă în bucăţi."

Ochii tai...

Asculta mai multe audio Muzica

"Toate gandurile mele, nestiute nici de stele
Ochii tai mi le ghicesc..."

Invitatie la lectura - Ernesto Sábato - "Abaddón, exterminatorul "

„DRAGUL ŞI ÎNDEPĂRTATUL MEU TÎNĂR, îmi ceri să-ţi dau sfaturi, dar nu sînt în stare s-o fac într-o simplă scrisoare, nici măcar folosind ideile din eseurile mele, care nu reprezintă întru totul ceea ce sînt, ci ceea ce aş fi dorit să fiu, dacă nu aş fi încarnat în acest stîrv putred sau pe cale de a putrezi care e trupul meu. Nu te pot ajuta numai cu ideile acestea ce se agită în tumultul ficţiunilor mele asemeni geamandurilor de lîngă ţărmurile lovite de mînia furtunii. Mai degrabă ţi-aş putea fi de folos (şi, poate, chiar am făcut-o) cu amestecul de gînduri şi fantasme gălăgioase sau tăcute ce au ieşit din sufletul meu, scriindu-mi romanele, fiinţe care se urăsc şi se iubesc, se ajută sau se distrug, ajutîndu-mă sau distrugîndu-mă pe mine însumi.

Nu refuz să-ţi întind mîna pe care mi-o ceri de atît de departe. Dar ceea ce pot să-ţi spun într-o scrisoare e puţin lucru, uneori mai puţin decît ţi-arputea ajuta o privire ori o cafea pe care am luat-o împreună, după o plimbare prin acest labirint din Buenos Aires. Ţi-ai pierdut încrederea în tine pentru că nu ştiu cine ţi-a spus nu ştiu ce. Dar acest prieten sau cunoscut (cît de înşelător este cuvîntul acesta!) e prea aproape de tine pentru a te putea judeca, simţindu-se înclinat să creadă că, dacă mănînci precum o face el, îţi este egal. Sau desconsiderîndu-te, cum se pare că o face, într-un fel se crede superior.Este o purtare uşor de înţeles: dacă cineva stă Ia masă cu o persoană care a escaladat Himalaia, observînd cu superficialitate modul în care ţine cuţitul, e tentat să i se considere egal sau superior, uitînd (sau încercînd să uite) că ceea ce contează în această judecată este Himalaia şi nu cuţitul.

Va trebui să treci cu vederea de mii de ori, în viaţă, astfel de obrăznicii. Adevărata judecată nu o poţi primi decît de la oameni excepţionali, înzestraţi cu modestie şi sensibilitate, cu luciditate şi generoasă înţelegere.Cînd veşnic nemulţumitul acela de Sainte-Beuve a susţinut că în toată viaţa lui clovnul de Stendhal nu va putea scrie o capodoperă, Balzac a susţinut contrariul. Şi era firesc: Balzac a scris Comedia umană, iar acest domnişor o cărţulie al cărei titlu nu mi-l mai amintesc. De Brahms şi-au bătut joc indivizi de tipul lui Sainte-Beuve: cum o să facă un lucru deosebit un grăsan ca ăsta? Un anume Hugo Wolf, cînd a avut loc prima audiţie a Simfoniei a patra, şi-a pronunţat sentinţa în felul acesta: „Niciodată, pînă azi, într-o compoziţie muzicală nu au fost mai prezente trivialitatea, vidul şi înşelăciunea. Arta de a compune fără idei şi fără inspiraţie şi-a găsit în Brahms reprezentantul său cel mai demn". În acelaşi timp, însă, Schumann, minunatul Schumann, atît de nefericitul Schumann, a afirmat că se născuse compozitorul secolului. Aşadar, chiar dacă pare paradoxal, pentru a putea admira e nevoie de măreţie. Tocmai de aceea, un creator este recunoscut foarte rar de contemporanii săi: îl recunoaşte posteritatea sau, cel puţin, acest tip de posteritate contemporană care este străinătatea. Lumea care se află departe. Cea care nu te vede cînd te îmbraci sau îţi bei cafeaua. Dacă astea li s-au putut întîmpla lui Stendhal şi Brahms, cum poţi să te descurajezi pentru ceea ce ţi-a spus un simplu cunoscut care locuieşte la doi paşi de casa ta? Cînd s-a publicat primul volum de Proust (după ce Gide aruncase manuscrisul la coş), un anume Henri Gheon a scris că autorul „se încăpăţînase să facă exact ceea ce este absolut contrariu într-o operă de artă, inventarul senzaţiilor sale, recensămîntul cunoştinţelor pe care le avea, totul în nişte tabele succesive, niciodată la un loc, niciodată în întregime, mereu printr-o mişcare de peisaje şi suflete". Se ataca, deci, de către prea înfumuratul critic exact esenţa geniului proustian.

La ce Bancă a Dreptăţii Universale i se va plăti lui Brahms durerea pe care a simţit-o, pe care în mod inevitabil trebuie s-o fi simţit în seara aceea cînd el însuşi a cîntat la pian primul său concert pentru pian şi orchestră? Atunci cînd l-au fluierat şi au aruncat în el cu tot felul de murdării. Nu mai era Brahms, în spatele unei unice şi modeste compoziţii a lui Discepolo, atunci cînd se adunase în el atîta durere, atîta tristeţe şi atîta dezolare.

Mi-a fost de-ajuns să citesc o singură povestire de a ta. Da, cred că vei reuşi să faci, cîndva, ceva măreţ. Dar eşti dispus să înduri toate grozăviile acestea? Îmi spui că nu te găseşti, că eşti nehotărît, că nu ştii ce să faci, şi că eu sînt obligat să-ţi spun cîteva vorbe. Cîteva vorbe! Ar trebui să tac, şi ai putea să consideri asta ca o crudă indiferenţă, ori ar trebui să-ţi vorbesc zile în şir, să rămîn lîngă tine ani de zile, uneori să-ţi vorbesc, alteori să tac, să păşim alături fără să ne spunem nimic, aşa cum ni se întîmpla cînd moare cineva la care am ţinut mult şi ne dăm seama că vorbele sînt fără rost sau pur şi simplu nelalocul lor şi ineficiente. Numai arta altor artişti te poate salva în aceste momente, numai ea te poate consola şi-ţi poate fi de ajutor. Numai suferinţa marilor creatori care te-au precedat în acest calvar, numai ea îţi poate fi utilă (groaznic!). Abia atunci te vei afla în situaţia cînd, în afară de talent şi geniu, vei avea nevoie şi de alte atribute sufleteşti: curajul pentru a spune adevărul tău, tenacitatea de a-ţi continua munca, un amestec ciudat de încredere în ceea ce trebuie să spui şi repetata neîncredere în puterile tale, o combinaţie de modestie în faţa giganţilor şi de aroganţă în faţa imbecililor, nevoia de afecţiune şi curajul de a rămîne singur pentru a respinge ispita, dar şi pericolul bisericuţelor şi narcisismului. În astfel de momente te va ajuta numai amintirea celor ce au scris în singurătate: Melville, pe un vapor; Hemingway, într-o pădure; Faulkner, într-un sat. Dacă eşti dispus să suferi, să te sfîşii, să suporţi meschinăria şi răutatea, neînţelegerea şi prostia, resentimentul şi nesfîrşita singurătate, atunci da, dragul meu B., abia atunci vei fi pregătit pentru a depune mărturie. Culmea, însă, nimeni nu-ţi va putea garanta viitorul, viitorul care, în orice caz, va fi trist: dacă ratezi, pentru că ratarea este întotdeauna un chin, iar pentru un artist este tragică; dacă triumfi, pentru că triumful este întotdeauna un fel de vulgaritate, o sumă de neînţelegeri, un fel de pipăit neruşinat; transformîndu-te în această scîrboşenie care se cheamă om public, pe care pînă şi un copil precum erai tu însuţi la început are dreptul (ce drept mai e şi ăsta) să-l scuipe. Va trebui să suporţi pînă şi această injustiţie, să-ţi apleci spinarea şi să continui să-ţi realizezi opera, ca şi cînd ai ridica o statuie într-o cocină. Citeşte-l pe Pavese: „Să te goleşti în întregime de tine însuţi, pentru că ai scos în afară nu numai ce ştii despre tine, ci şi ceea ce bănuieşti şi presupui că eşti, fiorurile, fantasmele şi viaţa ta cea inconştientă. Şi să faci toate astea cu oboseală continuă şi tensiune, cu grijă şi teamă, cu descoperiri plăcute şi amare înfrîngeri. S-o faci ca şi cînd întreaga viaţă s-ar fi concentrat în acest punct, dîndu-ţi seama că nu preţuieşte nimic dacă nu o ocroteşte şi nu-i dă căldură un semn omenesc, un cuvînt, un suflet S-o faci murind de frig, vorbind în deşert, rămanand singur, zi şi noapte, precum un mort".Da, dacă vei auzi dintr-o dată acest cuvînt ― precum acum, oriunde ar fi, Pavese îl aude pe al nostru ― vei recunoaşte şi vei simţi atît de dorita prezenţă, semnul aşteptat de la o fiinţă care de pe o altă insulă aude strigătul tău, cineva care înţelege gesturile tale, cineva care va fi în stare să-ţi decodifice cifrul tău. Numai aşa vei avea puterea să-ţi continui munca, nemaiauzind pentru un timp guiţatul porcilor. Şi chiar dacă aceasta va dura numai cîteva clipe, vei putea privi eternitatea Nu ştiu cînd, în ce moment de deziluzie, Brahms a făcut să se audă melancolicele trompete pe care le auzim în prima mişcare din Simfonia întîi. Poate că n-a avut încredere în răspuns, pentru că a întîrziat treisprezece ani (treisprezece ani!) pînă să revină asupra acestei opere. Işi va fi pierdut speranţa, va fi fost scuipat de cineva, va fi auzit hohote de rîs batjocoritor în spatele său, va fi crezut că vede priviri dezamăgite. Dar chemarea aceea de trompete a străbătut timpul şi, dintr-o dată, tu sau eu, abătuţi de tristeţe, o auzim şi înţelegem că, din datorie faţă de acel suferind, trebuie să-i răspundem prin ceva, printr-un semn care să-i indice că l-am înţeles.

Mă simt rău acum. Mîine sau peste cîteva zile voi continua să-ţi vorbesc.”