"Apoi s-a pierdut printre balasturile trestiilor iar Zenobia şi-a lipit de umărul meu umărul ei învelit în fîşia de plastic murdară, neplăcută la atingere, cîrpele se aflau înăuntru, mă simţeam bine în ele şi am plecat amîndoi, umăr la umăr, fără să-i aruncăm măcar o privire lui Iason.
Bineînţeles, înainte de a pleca i-am mulţumit domnului Sima pentru ospitalitate şi i-am făcut chiar un mic gest, de rămas bun, lui Dragoş care, deschizînd o clipă ochii, ne-a zîmbit neînchipuit de prietenos.
Am dus-o pe Zenobia în scobitura digului şi am viermuit acolo, nu ştiu cît timp, fără să ne spunem o vorbă, întinşi umăr la umăr, cu feţele sprijinite de pămîntul umed al alveolei aceleia; era o mare dragoste şi ne lipiserăm unul de altul, în beznă, iar dincolo de noi se întindea pelicula care ne cuprinde pe toţi, ca o amibă ascunsă în fiecare dintre noi.
După un timp, m-am dus cu Zenobia la pădure — noi nu ne-am despărţit niciodată, vă rog să reţineţi amănuntul acesta chiar dacă uneori o să vi se pară altfel — ca să ascultăm foşnetul tufelor şi să aflăm veşti despre lume; era în zodia bătrînilor îndrăgostiţi şi i-am văzut plutind pe deasupra noastră pe cei doi bătrîni uriaşi care, spre toamnă, acoperă cerul; cît au trecut ei, pădurea s-a umplut de gemete şi de mormăituri, ai fi putut jura că tună; apoi s-au dus: noi doi le-am mulţumit pentru cele aflate şi am ieşit, umăr la umăr, pe cîmp. Peste un timp, ne-am dat seama că splendida toamnă care acoperise lumea se apropia de sfîrşit; şi cum, în mlaştini, iernile sînt deosebit de aspre, ne-am pregătit pentru hibernare; am lărgit, cu mîinile noastre, scorbura, am căptuşit-o cu crengile care ni se ofereau singure, n-am lăsat decît o uşă şi o mică fereastră acoperite cu nuiele împletite, ca să putem deschide la nevoie, am presărat pe jos flori de cîmp aproape veştejite, am săpat acolo, înăuntru, o gură de apă, şi fireşte, o mică latrină; zilele se scurgeau lente, soarele deve nea tot mai portocaliu.
Ajunşi aici, vă rog să recapitulaţi pe cînd eu, în aşteptarea iernii, declamam ore în şir iar Zenobia mă acompania bătînd numai cu două degete într-o mică tobă făcută dintr-o bucată de piele găsită pe apă, uscată la vînt şi întinsă peste un ciot de lemn scobit; ciudatele ei ritmuri aminteau clămpănitul berzelor care se pregăteau să plece spre sud. Despre ceilalţi nu mai ştiam nimic, poate că Petru rătăcea prin mlaştini (ultima trestie dinspre nord spu nea că îl zărise trecînd în direcţia oraşului); cît despre Iason, jignit de comportarea lui din timpul scurtei noastre întîlniri, vroiam să-l uit. Din cînd în cînd, în decursul rarelor noastre ieşiri din scorbură, alergam cu Zenobia pe cîmp, ca să ne dezmorţim; de fapt eu alergam pentru că ea zbura, lipită de umărul meu. Odată, cînd ne-am oprit să respirăm pe o movilă, i-am zărit de departe pe domnul Sima şi pe Dragoş, culegeau, pesemne, ultimele flori albastre; i-am salutat de la distanţă, eu fluturîndu-mi mîna dreaptă, Zenobia fluturîndu-şi mîna stingă pentru că umărul meu stîng era lipit de umărul ei drept; domnul Sima şi Dragoş ne-au răspuns prin semne prieteneşti făcute cu ce mînă vroia fiecare, pentru că ei nu se aflau umăr la umăr.
Astfel am dus-o, săptămîni întregi, ca nişte cîrtiţe, în adăpostul nostru, iar pe deasupra se întin dea imensul cer care, pesemne, noaptea, se împodobea cu toate stelele lui, desfăşurate la nesfîrşit"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu