"De chinurile iubirii te poţi scăpa' dizolvându-le în muzică. în felul acesta, îşi pierd într-o imensitate vagă tăria lor fierbinte.
Când pasiunea-i prea intensă, sinuozităţile wagneriene o destramă în infinit şi-n locui chinului precis te legeni vaporos într-o disoluţie orizontală, te-ntinzi tomnatic pe deşertul unei melodii...
Wagner - muzică a nesfârşitei neîmpliniri - se acordă suspinului arhitectural şi cenuşiu al Parisului. Aici piatra ascunde un apus muzical, plin de regrete şi dorinţi..., iar străzile se întâlnesc spre a-şi împărtăşi taine, ce nu sunt totuşi străine unui ochi întristat. Şi când azurul împânzit al Parisului pare a-şi fi condensat aburii în sonorităţi, tălăzuirea de motive wagneriene se-ntâlneşte undeva cu cerul.
Sufletul unei catedrale geme în surmenajul vertical al pietrei (...)
Tot mai mult mă conving că oamenii nu-s decât obiecte: bune sau rele. Atât.
Şi eu sunt oare mai mult de un obiect trist? Câtă vreme suferi, nu de a trăi printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din neliniştea ta o culme? O materie căreia îi e ruşine de ea însăşi rămâne tot materie... Şi cu toate acestea... într-o lume de mărăcini, parcă sunt o salcie ce-şi plânge crengile spre cer.
Când mintea s-a oprit, de ce mai bate oare inima?
Şi verdele putred al ochilor spre ce se mai deschide când sângele a orbit?
Ce negură spintecă măruntaiele şi ce ziduri se dărâmă în ţesuturi?
Şi oasele spre cine urlă în văzduh şi văzduhul de ce-mi apasă mâhnirea grăbită înspre nimic?
Şi ce chemare spre înec îmi împinge gândurile spre ape moarte? .
Dumnezeule! pe ce frânghie să urc spre tine, ca de nepăsarea ta să-mi sfărâm trup şi suflet?
Oamenii nu trăiesc în ei, ci în altceva. De aceea au preocupări. Şj le au, fiindcă n-ar avea ce face cu absenţa lor de fiecare clipă. Numai poetul este cu el şi în el. Şi lucrurile nu-i cad toate perpendicular pe inimă?
Cine n-are sentimentul sau închipuirea că realitatea întreagă respiră prin el nu bănuieşte nimic din existenţa poetică."
