Astept sa imi vina randul la vacanta si sa plec undeva departe de oameni si de civilizatie...am inceput sa numar zilele si timpul asta blestemat se scurge atat de greu. A ajuns sa devina o binecuvantare clipa in care nimeni nu observa ca exist si nu ma streseaza cu intrebari inutile uneori, obositoare de cele mai multe ori. Cred ca am imbatranit sau pur si simplu si mi-e lehamite de tot ce ma inconjoara...probabil aceasta este normalitatea unei fiinte care n-a stiut niciodata sa traiasca pentru ea...si-a respirat mereu pentru altii. Nici tacerile lui nu ma mai dor asa tare, simt doar o stare de amorteala care-mi face bine, deocamdata. Cred ca ma vindec de toti si de toate...sau poate nu. Sper ca vor aduce ceva bun si zilele astea libere pe care le astept cu nerabdare...asa cum asteptam candva imbratisarile lui, toamna si ploile.
