OTV intinereste poporul roman

Daca nu stiati, uitatul la televizor poate sa va intinereasca. Cel putin asa pretinde domnu' Diaconescu de la OTV ("Ati putea intineri chiar si in timpul emisiunii. Fiti atenti si notati")

Asta mi-ar mai lipsi , s-o iau de la capat cu adolescenta si angoasele ei, sau sa-mi vad o parte din vecinii nesuferiti plini de viata roind pe langa mine. Eu ma uit doar asa cu jumatate de ochi ca sa nu am vreun soc cand ma uit dimineata in oglinda...asta daca cumva mai ajung la ea. De ja nu mai inteleg ce vorbeste invitatul emisiunii...limbajul este mult prea sofisticat pentru cei 3 ani ai mei.

Elodia acum e sansa ta sa te uiti la OTV si pana dimineata nu te mai recunoaste nimeni. Doamne iarta-ma!

Despre mine

Muzeul satului

De-ar fi sa aleg un loc din Bucuresti, departe, cat mai departe de zgomotul inutil al celor din jurul meu, acela ar fi Muzeul Satului, un loc parca binecuvantat de Dumnezeu, intr-un oras bantuit din ce in ce mai mult de energii negative. Gaseste-ti un timp, al tau calatorule si viziteaza-l, in orice anotimp si-ai sa descoperi o alta lume…in care cu siguranta vei gasi linistea vremurilor trecute.

Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.

Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet,

şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,

ci adânc în pământ undeva.

Aici se vindecă setea de mântuire

şi dacă ţi-ai sângerat picioarele

te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.

Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,

ca un miros sfios de iarbă tăiată,

ca o cădere de fum din streşini de paie,

ca un joc de iezi pe morminte înalte

Lucian Blaga-Sufletul satului

Cineva iti vorbeste acum de mine

Ela Victoria Luca scrie absolut superb. Am descoperit-o pe agonia. ro si de fiecare data reuseste sa-mi atinga sufletul. Cititi poezia ei...Cineva iti vorbeste acum de mine si veti intelege de ce...cum...si in ce fel...se astern melancolii in cuvintele ei.

nu e nimic rău când ziua se ridică din tăcere
un pământ aspru pe care îl mestec încet

micul dejun lângă fereastra pe unde soarele intră oblic

mâinile mele vorbesc despre tine despre o sete

care precipită praful

se aşterne peste tot peste oamenii goi

avizi să ne înfulece când pe unul când pe celălalt

lipesc palmele de pervaz mă sprijin zdravăn

absorb lumina lucrurilor

toate astea nu pot fi spuse atât de uşor

cum nici despre dragoste nu se vorbeşte cu jaluzelele ridicate
stau chircită între prieteni se dizolvă în mine timpuri

camerele striate ale tăcerii devin suflete spaţioase

tu intră tu poţi intra să aduni praful să îmi dai o cană cu apă

aşa voi înghiţi bulgării de loess

pe care mi-i lasă în fiecare dimineaţă fantomele
mă desprind de pat cu uşurinţa lor parcă am un corp din abur

şi toată vederea asupra lumilor

se ridică peste frunţi peste creştete
nu mă mai tem să îţi vorbesc să mă risipesc în tine

Sursa : photo.net,agonia.ro

Despre prietenie - Mircea Eliade

"Se spune ca a fi sincer inseamna a nu ascunde nimic celuilalt, a te deschide tot. Este exact, dar criteriul acestei sinceritati il are intotdeauna celalalt, nu tu. Esti considerat sincer nu "cand nu ascunzi nimic"celuilalt, ci cand nu ascunzi ceea ce asteapta de la tine sa ascunzi. Este poate paradoxal, dar asa e; sinceritatea ta nu se verifica prin tine, ci prin celalalt. Esti considerat sincer numai atunci cand spui ceea ce vrea si ceea ceasteapta altul de la tine sa spui.Daca ii marturisesti unei prietene ca e frumoasa si inteligenta, in timp ce ea nu e nici una nici alta, nu esti sincer. Daca ii spui ca e urata si foarte putin desteapta, esti sincer. Dar marturiseste-i ca toate acestea n-au absolut nici o importanta, ca altele sunt lucrurile pe care ai dori sa i le spui, ca isi macina timpul intr-un mod stupid, ca traieste o himera, ca viseaza la lucruri ce o indeparteaza de adevar si de fericire atunci sigur nuesti nici sincer, esti nebun.Este poate ciudat, dar ne temem de o lume "defavorabila", de un mediu strain, cu care nu putem comunica, fatza de care nu putem fi "sinceri".Pentru a nu fi singuri vrem ca lumea sa fie sincera cu noi. Doar sinceritatea ne da aceasta certitudine ca suntem inconjurati de prieteni, de oameni care ne iubesc, ca nu suntem singuri. De aceea in ceasurile de mare singuratatese fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, oamenii se cauta unul pe altul: tocmai pentru a anula acel sentiment al izolarii definitive.Sinceritatea este si ea, ca atatea altele, un aspect al instinctului de conservare.De fapt, sinceritatea participa la acea complicata clasa de sentimente si orgoliu ce se numeste prietenie si care, trebuie sa recunoastem, constituie unul dintre cele mai serioase motive de a iubi viata.In prietenie se intampla acelasi lucru: esti iubit nu pentru ceea ce esti tu, ci pentru ceea ce vede si crede prietenul tau in tine. Tu, omul, esti sacrificat intotdeauna. Esti iubit nu pentru tine, ci pentru ceea ce poti da, ceea ce poti justifica, verifica, contrazice sau afirma in sentimentele prietenului. Si nu te poti plange, pentru ca si tu faci la fel; toata lumea face la fel.Ceea ce intristeaza oarecum intr-o prietenie este faptul ca fiecare dintre prieteni sacrifica libertatea celuilalt. Prin "libertate" inteleg suma posibilitatilor lui, vointa lui de a se schimba, de a se modifica,de a se compromite. Esti iubit pentru ca prietenii s-au obisnuit cu tine sa te vada pe strada, sa te intalneasca la un anumit local sau pe terenul de sport,s-au obisnuit sa mergi cu ei la cinematograf, in vizita la cunostinte, sa-ti placa, in general, ceea ce la place si lor, sa gandesti, in general, ceea ce gandesc si ei. Unde esti tu in toate aceste sentimente ale lor? Esti descompus, distribuit si asimilat dupa vointa sau capriciul lor; iar tu faci la fel.Daca intr-o zi vrei sa faci altceva decat ceea ce se asteapta de la tine sa faci, atunci nu mai esti un bun prieten, atunci incomodezi, obosesti, stanjenesti.Cateodata esti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tai libertatii tale: toleranta.Zilele trecute incercam sa vorbesc cu cativa prieteni despre moarte, iar ei parca mi-ar fi spus: "Draga, fii serios si lasa prostiile la o parte!". Ei nu intelegeau ca ceea ce le apare lor drept prostii poate insemna pentru mine o problema esentiala. Si atunci m-am intrebat ce ar spune prietenii mei daca as savarsi un act compromitator, dar cerut urgent de libertatea mea?Si mi-am dat seama ca n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar incerca sa treaca o clipa in mine, ca sa imi inteleaga nebunia. M-ar decreta nebun, m-ar tolera s-au m-ar lasa singur. In nici un caz n-ar trece in mine. Or, dragostea adevarata nu insemna decat aceasta completa renuntare la individualitatea ta pentru a trece in celalalt.O prietenie nu se verifica numai prin libertatea pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten la nevoie, a-l incalzi cu mangaierile tale, a-l inconjura cu "sinceritatile" tale nu inseamna nimic. Altele sunt adevaratele probe ale prieteniei: a nu-i incalca libertatea, a nu-l judeca din punctul tau de vedere (care poate fi real si justificabil, dar poate nucorespunde experientei destinului celuilalt), a nu-l pretui prin ceea ce iti convine sau te amuza pe tine, ci pentru ceea ce este, pentru el insusi, prin ceea ce trebuie el sa realizeze ca sa ajunga un om. Iar nu un simplu manechin.Toate acestea insa nu ti le cere nimeni, dupa cum nimeni nu-ti cere adevarata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreste el. Nu uitati ca intr-o prietenie nu conteaza numai ceea ce ia celalalt. Fiecare luam mai putin decat ar trebui. Acesta este marele nostru pacat: ca nu ne e sete de maimult, ca ne multumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atata spaima de ridicol. Nu numai ca nu dam cat ar trebui, dar luam cu mult mai putin decat ni se ofera"

Jose Luis Borges - invataturi amare

Dupa un anumit timp, omul invata sa perceapa diferenta subtila intre a sustine o mana si a inlantui un suflet, si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva si a avea pe cineva alaturi si nu e sinonim cu starea de siguranta, si asa, omul incepe sa invete... Ca saruturile nu sunt contracte si cadourile nu sunt promisiuni, si asa omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si ochii larg deschisi, si invata sa-si construiasca toate drumurile bazate in astazi si acum, pentru ca terenul lui "maine" este prea nesigur pentru a face planuri ... si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatate drumului. Si dupa un timp, omul invata ca daca e prea multa, pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza. Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina si-si impodobeste propriul suflet, in loc sa mai astepte ca altcineva sa-i aduca flori, si invata ca intr-adevar poate suporta, ca intr-adevar are forta, ca intr-adevar e valoros, si omul invata si invata ... si cu fiece zi invata. Cu timpul inveti ca a sta alaturi de cineva pentru ca iti ofera un viitor bun, inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale, fara a pretinde sa te schimbe, iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti. Iti dai seama cu timpul ca daca esti alaturi de aceasta persoana doar pentru a-ti intovarasi singuratatea, in mod inexorabil vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi. Ajungi cu timpul sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati, si ca cel care nu lupta pentru ei, mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat doar de false prietenii. Cu timpul inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie, pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit. Cu timpul inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari pot. Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodata prietenia nu va mai fi la aceeasi intensitate. Cu timpul iti dai seama ca desi poti fi fericit cu prietenii tai, intr-o buna zi vei plange dupa cei pe care i-ai lasat sa plece. Cu timpul iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta, nu se va mai repeta niciodata. Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana, mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi umilinte si dispret, dar multiplicate, ridicate la patrat. Cu timpul inveti ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca, asta va determina ca in final, ele nu vor mai fi asa cum sperai. Cu timpul iti dai seama ca in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment. Cu timpul vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur, iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum s-au dus si nu mai sunt... Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa fii prieten, dinaintea unui mormant, nu mai are nici un sens. Dar din pacate, se invata doar cu timpul...de Jorge Luis Borges

Dragus

Am sa va povestesc in aceasta zi ploioasa de Duminica cum a fost la Dragus. Ce-i Dragusul o sa intrebati poate…un sat uitat de civilizatie din tara Fagarasului, unde oamenii sunt calzi si primitori iar traditiile isi mai pastreaza inca parfumul si rostul. Ciudat sa ma fi aflat atunci in acel loc in care s-a nascut unul dintre cele mai grele blesteme de dragoste, numele lui fiind legat de acest sentiment chinuitor si inaltator totodata…iubirea.”Blestemul femeii lăsate de iubit işi are originea in acest colţ de Romănie unde sufletul, precum podoabele, se ascunde bine sub cuvinte puţine. Drăguşenii sunt oameni măndri şi cu nasul pe sus. Chiar ei spun asta. Nu le place să intindă vorba. Sunt mai preocupaţi de muncă decăt de conversaţii. Oamenii din satele din jur le zic "lăcuste". Solul este foarte sărac şi uscat la Drăguş şi sunt nevoiţi să muncească pănă la absurd pentru a agonisi căte ceva” http://colectie.jurnalul.ro/articole/95546/taraganata-din-dragusNe-au primit imbracati in straie populare, cu nuante de siclam si albastru, ca pe niste oaspeti alesi, cu paine calda si sare. Sarbatoreau sfintirea troitei din sat odata cu venirea noastra si in jur totul era plin de bucurie si credinta. Calda primire asa cum rar mi s-a intamplat sa traiesc din partea unor necunoscuti…eram doar niste tineri ce pornisem pe drumul lui Dimitrie Gusti, in vizita doar ....venisem fara bani, fara promisiuni, fara sperante desarte si am fost intampinati cu atata seninatate si bucurie…Am vazut atunci copiii dansand emotionati de atentia si aplauzele noastre, cu coronite de grau prinse in par si tare mandrii de straiele lor traditionale. M-au facut pentru o zi sa uit ca respir acelasi aer cu cel pe care il l-am iubit atat amar de vreme, dar abia seara tarziu cand m-am intors am realizat ca tocmai de aceea a ramas in mine fiecare secunda de acolo…pentru ca am fost atat de aproape de el cu sufletul, cu gandul, cu simtirea. Mi-ar fi placut sa fie si el de acolo, din satul acesta si sa ne fi putut intalni, departe de orasele astea pustiite si lipsite de iubire, pe strazile cu frunze ruginii, in care te poti rataci daca nu esti din partea locului.Acolo, in Dragus am vizitat scoala in care au invatat generatii intregi, transformata pe jumatate in muzeu si ma gandeam privind toate acele franturi de trecut asezate ordonat in salile de clasa ca mi-ar fi placut sa ma nasc aici, departe de oras, aici unde timpul se scurge cu un anumit rost si viata isi are alte sensuri, profunde, esentiale. Probabil de as fi trait aici as fi visat sa vin in orasele mari in care iluzia unei cariere si a unei vieti mai bune este transformata in obsesie.Pe tine te-am simtit intotdeauna nemultumit si plictisit de tot ce te inconjoara si doamne cate frumuseti ai in jur si cata pace, iar uneori mi-e greu sa inteleg cum de s-au strans atatea furtuni in tine cand poti asculta vantul si izvoarele, cand nici o tipenie de om nu iti da tarcoale, cand ai sansa unica de a fi tu cu tine ori de cate ori simti nevoia.La intoarcere, in linistea noptii, am auzit ca prin vis zgomotul surd al orasului, adormisem atat de adanc de parca nu mi-as fi dorit sa ma mai trezesc vreodata in alta lume decat cea din care tocmai plecasem.

Despre el

"N-are armura, nici cal. E imbracat in haine obisnuite si intregul lui aspect e al unui pieton oarecare. Nici nu-l observi, in primul moment, in vanzoleala tulbure a strazii. De abia intr-un tarziu iti atrage atentia prin felul sau descumpanit si ezitant de a se strecura prin multimea grabita. Intelegi, atunci, ca barbatul acesta, de o varsta nesigura, fara sa fie batran, se simte ca un strigoi printre ceilalti, si-l privesti mai putin distrat, incercand sa-ti explici unde l-ai vazut. O clipa, vrei sa te iei dupa el, din curiozitate. Apoi, renunti. Ce rost are? Trebuie sa fie unul dintre acei incapatanati care mai cred in idealuri intr-o lume haotica. Un posibil ratat, care n-a priceput ca, pentru ceilalti, "nebunie" inseamna "ceea ce n-avem curajul sa facem". Te mai uiti o data spre el, aproape cu duiosie. Dar un singur om poate avea dreptate, vreodata, impotriva majoritatii? La urma urmei, Don Quijote insusi a recunoscut ca a fost nebun." ("Don Quijote in Est" - Paler)

Sictireala amara

"N-aveam nici o pofta de povestit. N-aveam pofta de nimic. In clipa aceea nu-mi era pofta nici macar de coliva dusmanilor mei.Inima imi era uscata. Buzele imi erau uscate.Mi-era sila de viata si-mi era sila si de moarte. Mi-era sila de tot. Nu prea stiam ce e cu mine.Totul ma apasa.Totul ma dezgusta.Orasul, cu lancezeala lui de smarc, cu galcevile, cu dusmaniile si incaierarile dintre oamenii lui, mi se parea a fi iad. Poate ca si era. Poate numai mi se parea mie ca este. Pana la urma ajunsesm sa ma intreb cu ingrijorare daca nu cumva mi s-a imbolnavit sufletul de-o boala nemernica, fara leac, ca si boala care ma pocise..."Zaharia Stancu - Padurea nebuna

Pablo Neruda

In octombrie 1971, a primit premiul Nobel pentru literatura, motivatia juriului fiind..."pentru opera lui, care, cu sufletul unei forte elementare, da viata destinului si viselor unui intreg continent". In el se contopesc "ca intr-un mare curs de apa tropical, fluturele si caimanul, putreziciunile noptii si parfumul zorilor".

Absenta

Abia te-am parasit

si umbli prin mine, cristalina

sau tremurand,

nelinistita,

ranita de mine insumi

sau coplesita de dragoste,

ca atunci cand ochii tai se inchid

peste harul vietii pe care fara incetare ti-l darui.

Dragostea mea

ne-am intalnit

insetosati

si ne-am baut toata apa

si tot sangele;

ne-am intalnit infometati

si ne-am muscat

asa cum musca focul

lasandu-ne unul pe altul raniti

Dar asteapta-ma

pastreaza pentru mine dulceata ta...

Eu iti voi darui , de asemenea

un trandafir frumos.

Gand trist

Cineva spunea intr-o zi, zambind cu subinteles…. "atunci cand oamenii cand nu mai stiu ce sa faca cu viata lor, cand se plictisesc de ei insisi, aleg sa se casatoreasca". Interesanta viziune asupra uneia dintre cele mai importante decizii care pot schimba pentru totdeauna un destin. N-as stii sa va dau sfaturi in aceasta privinta, eu am cautat si am crezut din tot sufletul in iubire, casatoria venind doar ca o mica completare pamantana, sociala daca vreti…Privind la cei in jurul nostru am constatat, uneori cu tristete, alteori cu neputinta, ca exista si casatorii fara iubire, casatorii fara esenta, casatorii care rezista pentru ca a venit un copil pe lume. Oare acei copii, de parinti nefericiti, n-ar alege pentru cei care le-au dat viata…altceva? Din pacate aceste lucruri se inteleg tarziu, mult prea tarziu pentru ca cei doi sa-si mai poata reface intr-un fel sau altul farama de viata ramasa de trait. Lectie dura si foarte trista, avem de invatat de la un destin trait fara iubire, dar se pare ca doar intelegand si simtind pe propria noastra piele acest lucru vom fi, in alte timpuri si lumi, capabili sa daruim si sa primim iubire, fara sa ne mai cramponam de regulile acestea teribil de sufocante, care nu fac decat sa distruga putinul "bun" avut in fiecare dintre noi si mai ales sa ne fure acea libertate de a alege fiinta cea mai apropiata sufletului nostru. Uneori suntem obligati sa alegem cand nu stim prea multe despre viata, cand nu suntem pregatiti, cand societatea ne obliga intr-un fel sau altul, in ciuda zbuciumului zilnic, sa ne pastram alegerea. Cu siguranta vremurile s-au mai schimbat si regulile nu mai sunt atat de stricte, dar avem inca implementat in fiinta noastra acest soi de moralitate care nu face decat sa ne incorseteze si sa ne omoare sufletele. Alegeti de recunoasteti dorul si iubirea in fiinta de langa voi, nu va tradati propriile sentimente spunand ca poate intr-o zi o/il veti iubi sau ca va veti obisnui cu vremea cu prezenta lui si sub nici o forma nu o faceti sub presiunea celor din jur sau a problemelor personale…viata e mult prea scurta pentru astfel de experimente, rezultatul fiind teribil de chinuitor.

Matrimoniale

De curand am citit un articol interesant in Magazin istoric ce apartinea dl L.Ioan, intitulat Matrimoniale din 1865. Spre din tot sufletul sa va zmulga un zambet. Un altfel de lectie de istorie....
"Pentru cititorii cotidianelor acestui început de mileniu au devenit familiare diversele anunturi cu propuneri de casatorie. La fel si activitatea feluritelor agentii care înlesnesc cunoasterea si, eventual, casatoria unor parteneri aflati în cautarea perechii potrivite.Obiceiul nu este câtusi de putin nou. Era practicat si la mijlocul veacului XIX, presa vremii continând variate si „îmbietoare" oferte matrimoniale. Iata una dintre acestea, publicata de ziarul bucurestean Trompeta Carpatilor (proprietar Cezar Bolliac) si reprodusa în gazeta lui G. Asaki, din Iasi, Icoana lumei, de duminica 5 septembrie 1865. Apartinea unei corespondente din orasul maghiar Kaposvár.


Seceta domneste acum, nu numai în privinta semanaturelor, ci si în privinta casatoriei: e mai usor a prinde un peste aurit, decât a recâstiga vr’un mire din tinerimea actuala, care mai mult se îndeletniceste cu jocuri de preferans si pe care nu le schimba pentru zece zestre.

Numele meu? Aceasta nu are a face. Atâta însa pot spune: ca familia mea, înca înainte de ’48, a avut diploma sa pe piele de câine (adica diploma nobilitara). Locuinta mea? Lânga Drava. Etatea mea? Sum [sunt] de 31 ani; înca n-am statut cu vreo un barbat înaintea altarului, aceasta voiesc doar acum sa fac. Statura mea? Nalta; câtiva scriitori m-a numit pana, însa nicicând nu m-am lasat sa ma înnebuneasca: sum tocmai bine crescuta.

Ochii mei? Mari si vineti. Câtiva dintre adoratorii mei i-a numit „stele cazute", însa ei însisi fura stele cazute, pentru ca ma parasira, neascultându-i. Parul meu? Moale si negru; si-l port dupa propriul meu gust fantastic, nevroind sa imitez moda; un oarecine l-a asemanat cu matasa, cu toate ca singura nu am un vesmânt de matase, desi mi-as putea cumpara.

Avutia mea? Stiu bine ca aceasta mai întâi vine la întrebare, pentru aceea o descriu din cartea fundula [funciara]. Am 59 iugare (pogoane) lânga Drava, 6 iugare livada, 1 iugar intravilan, pe acesta o casa acoperita cu scânduri, o casa pentru servitori si un staul.

Si pe toate acestea se afla intabulata o datorie de 600 florini.

Am o muma batrâna pe care o iubesc mai mult decat însumi pe mine si pe care o doresc lânga mine si în bine si în rau. Celelalte, în persoana.

Ce poftesc eu? O spun îndata. Un barbat care nu trebuie sa fie din nobilime, însa sa fie nobil prin meritul si purtarea sa. Vaduv sa nu fie si nici mai batrân de 38 ani. Un brunet va fi preferat unui blondin, un înalt unui scund; în suflet si în corp sa n-aiba scaderi.

Dânsul va avea sa-mi jure ca în etern pe alta nu va iubi si sa-si uite de trecutul sau. Sa fie dedat a bea vin arareori si sa nu fie din cei gata spre mânie. Averea, starea sa? Sau sa aiba atâta cât posed eu, sau daca nu, sa fie barem director de bunuri; daca serveste la comitat sa aiba barem rangul unui al doilea vicenotar sau a unui jude circual; un avocat, un profesor sunt bineveniti, daca au facultatile de mai sus.

Respectivii au drept de a-si adresa epistolele prevazute cu fotografia concurentului la redactiunea ziarului "

Alice

Am citit intr-o noapte alba pe www.cafeneaua.ro un gand frumos, scris de cineva pe nume Alice...mi-a placut tare mult.

S-au spart oglinzi
in care viata
privea spre noi tacut
(sau tamp)
s-au rupt peceti
cand toamna aia a inflorit -

nu-n camp

desi dublat-a zborul
carare-n cer galbui

tot s-a facut Tacere

ea nu-si e curcubeu
fara albastrul Lui.

Get Your Animation

Arta conversatiei - Ileana Vulpescu

"Nu toate experientele duc la descoperiri, toate imbogatesc insa cunoasterea...Viata e alcatuita din sesuri, din vai, din piscuri; altfel spus din platitudine si rutina, din deprimare si din bucurie(...).Viata se compune din tevi sparte, din robinete care curg, din tencuieli coscovite, din plase pe care le cari de la piata, din rufe care le speli, din coate-n tramvaie dar si din Bach si din Beethoven, din Shakespeare si din Tolstoi,din Eminescu si din Blaga,din Michelangelo si din Tuculescu.Totul e viata.Noi traim dureri si bucurii,dar mai presus de ele traim viata.Ceva sacru a carui ratiune finala n-o cunoastem sau INCA nu o cunoastem..."

Scrisoare catre un cunoscut - Ileana Vulpescu

Nu ţi-am scris niciodată, aşa că-nţelegi cât de greu îmi vine tocmai acum – când îţi relatez o-nmormântare la care suntem participanţi şi „sărbătoriţi” în acelaşi timp. Nici nu ţi-aş fi spus ceea ce-ai să vezi aici dacă nu mi-ai fi cerut explicaţii. Mă-ntrebi, din când în când, de ce m-au schimbat, cu-aceeaşi încăpăţânare cu care se discută la-nmormântări de ce-a murit răposatul, ca şi când n-ar fi acelaşi lucru că a murit de cancer, de pneumonie sau călcat de-o maşină. Nu suntem obişnuiţi să acceptăm fenomenele în sine, vrem totdeauna să ştim şi „de ce”. Dacă cel care-a murit merită să-l plângi, atunci plânge-l ori de ce-ar fi murit.Cred că te miră că în vocabularul meu, redus ani în şir la „te iubesc”, există şi alte cuvinte. De fapt, şi eu redescopăr acum în mine femeia inteligentă, omul cu judecată. Mi se pare că sunt o veche cunoştinţă pe care-am scăpat-o din vedere multă vreme. Ani de zile mă uitam în oglindă şi nu-mi vedeam decât picioarele, fiindcă ele-ţi plăceau, „frumoase, lungi, cu pulpe rotunde”. Azi, descopăr că meritam din partea mea o privire mai atentă.Am fost pedepsită, ca să-mi continui explicaţia, fiindcă am trăit o ficţiune. Omul n-are dreptul să trăiască decât realitatea, chiar dacă-l nemulţumeşte, şi n-are dreptul să trăiască decât ceea ce poate arăta la lumina zilei, oricât de imperfect ar fi. Mi-aduc aminte-acum de-o maximă dintr-o carte: „scrie numai ceea ce poţi semna, fă numai gesturile pe care le poţi face faţă de alţii”.Iar noi doi ne-am închipuit că ne putem sustrage controlului, judecăţii. Nu ne-am gândit niciodată că un singur om ajunge pentru alcătuirea unui tribunal. Nimeni n-a ştiut de legătura noastră, deci nimeni n-a putut să ne-o-nvenineze cu nimic din afară.Mie mi s-a-ntâmplat ca tuturor oamenilor care trăiesc o ficţiune: te iubeam pentru ceea ce-mi închipuiam că eşti, iar tu, nerespectând legile conspiraţiei, mi te-ai arătat şi-aşa cum eşti. N-ai nici o vină şi nici măcar n-am să-ţi fac vreun reproş pentru „aşa cum eşti”. Ştiu că are să te doară ce-ţi spun acum: descopeream în tine lucruri comune cu fostul meu bărbat şi cu actualul meu bărbat. Erau exact cele de care fugeam, de care voiam să scap: indiferenţa, lipsa de preocupare pentru ceea ce stârnim în altul cu faptele şi cu vorbele noastre. Îţi repet, n-ai nici o vină; vina e-a mea că iubeam un om care nu exista.Şi s-a ivit şi-acea lipsă de proporţii de care de asemenea fugeam: toată viaţa am dat, am fost de-o generozitate nepermisă uneori. Eu sunt omul care dă ultimii doi lei cuiva care are nevoie de ei. Tu îi păstrezi pentru tine. De fapt, aste e deosebirea esenţială între noi doi. Tu îţi păstrezi totdeauna cei doi lei ai tăi. M-am despărţit de tine fiindcă pentru mine dragostea noastră era totul, iar pentru tine o parte din tot, foarte echilibrată cu celelalte părţi ale vieţii tale. Erai ca omul care acceptă să meargă la cârciumă să bea două paharede vin şi e-n stare să stea până dimineaţă fără să guste dintr-al treilea. Eu m-am azvârlit în dragostea noastră ca un beţiv fără judecată. E vina mea, bineînţeles. Tu cunoşti acea dreaptă măsură a lucrurilor pe care eu n-o cunosc. Tu ai respect faţă de îndatoriri şi de instituţii pe care eu nu-l am. Te porţi cu nevasta pe care n-o iubeşti sau cel puţin aşa-mi spuneai mie, ca şi când ai adora-o. De fapt, ar merita-o din plin. Nu mi-a făcut niciodată plăcere s-o văd, fiindcă era soţia ta, se bucura de tine, omul care-şi fi vrut să fie numai al meu. Acum, când împrejurările mă fac s-o văd mereu, nu reuşesc deloc să-i descopăr vreun defect de caracter sau măcar fizic. O ascult cu voluptatea celor care se-autoflagelează, cum te laudă, şi-mi dau seama că eşti revelaţia ei, a-ntregii ei vieţi. Pe cine minţeai? Nu mă pot opri nici acum să mă-ntreb. Ai intrat în viaţa mea dornic probabil nu de ceva mai bun, ci de ceva nou. Ai dat suficient de repede semne de oboseală, e vina mea că m-am agăţat de tine ca înecatul de firul de pai. Dar toate cele la care nu ştim să renunţăm la timp se răzbună cu vârf şi-ndesat. Am ispăşit toată dragostea şi toate iluziile pe care mi le-am făcut despre tine şi despre dragostea noastră.E vina mea că mi-am închipuit că ceva ce nu se petrece la lumina zilei te poate face fericit.Îmi spui că m-am schimbat. Nu m-am schimbat, am vrut şi-am luptat să mă schimb. N-am plecat de lângă tine; m-am rupt, m-am smuls, când te iubeam mai mult, când mi-era cel mai greu. Era un efort de demnitate omenească, nu feminină. Tu ţi-ai păstrat tot timpul capul pe umeri, ţi-ai văzut de nevasta şi copiii tăi, eu am uitat că mai există şi alte fiinţe pe lume afară de tine. Nu-ţi fac nici o clipă injuria să cred că nu m-ai iubit. M-ai iubit cu-o dragoste măsurată, mi-ai dat atât cât credeai că mi se cuvine, eu ţi-am dat tot. Tu n-aveai niciodată timp pentru mine; săptămâni întregi, din 24 de ore ale zilei, nu găseai două minute măcar să mă chemi la telefon. Acum ai timp, dar ce să mai fac eu cu timpul tău! Trăim viaţa ca şi când am fi o specie eternă. Nu ne gândim niciodată că mâine poate fi prea târziu, că putem muri până mâine şi că tot ceea ce e al nostru azi, mâine poate fi cenuşă. Iartă-mi aceste „consideraţii” generale.O dată, când te-am chemat la telefon, aproape plângând, să te-ntreb de ce mă laşi să mă macin de una singură, mi-ai spus cu vocea pe care ştii atât de bine să ţi-o faci tăioasă şi excedată: „De ce nu te uiţi într-o oglindă ca să-ţi dai seama că orice bărbat ar fi fericit şi măgulit lângă tine, cu tine, şi-ai să-nţelegi că-ntr-adevăr n-am timp”. Chiar dacă te-aş putea ierta pentru vorbele astea, n-am să le uit niciodată. Dacă mi-ai fi spus: „Eşti cea mai frumoasă din bordel, aşa că n-avea grijă, când trec pe-acolo tot pe tine te iau” ar fi-nsemnat acelaşi lucru. Mie nu mi-ar fi venit niciodată în minte să te raportez la alţi bărbaţi ca să-mi dau seama cât te-ar putea dori alte femei. Nu ne dăm seama că dezamăgirea este echivalentă cu un omor. M-ai omorât din imprudenţă. N-ai nici o vină. Fiindcă nu ştiai ce faci. Faţă de Dumnezeu oamenii au însă o mare infirmitate: nu iartă celor care nu ştiu ce fac.N-am fost niciodată lacomă, nici de bani, nici de lux, nici de mâncare, de nimic. Numai de tine am fost lacomă, de sufletul şi de trupul tău. Nu mă mulţumeam cu ce-mi ofereai, îţi ceream. Ca o cerşetoare. Nu m-am gândit nici o clipă că e nedemn să cerşeşti. Am fost lacomă, şi Dumnezeu, în care nu cred, m-a pedepsit, şi mai ales m-ai pedepsit tu, singurul meu Dumnezeu.Tu n-ai nici o vină.N-aveai niciodată timp. Cât de puţin am stat de vorbă împreună: nu cred că mai mult de 20 de ore şi cred că măcar 15 dintre ele, de faţă cu alţii, despre lucruri indiferente, neutre, care n-aveau nici o legătura cu noi. Când eram singuri, în acele atât de puţine dăţi, îmi spuneai lucruri şi mai indiferente, despre spitalul tău, despre greutăţile meseriei, despre ele pe care ţi le făceau oamenii. Le ascultam, mă interesau fiindcă făceau parte din viaţa ta. Judecata rece care s-a cuibărit mai târziu în mine îmi spunea că lucrurile astea ar putea să figureze şi-ntr-o fişă de cadre sau într-un raport de activitate. Nu mi-ai spus niciodată de ce nu-ţi iubeai nevasta, pe cine-ai iubit, ce te nemulţumea, ce ţi-ai dori. Un singur lucru mi l-ai spus clar, răspicat, şi mi-l repetai cu grijă, din vreme-n vreme: „Nu ţi-am promis niciodată nimic şi ar fi criminal să-ţi promit ceva”. Am o bună memorie afectivă. Ar fi ajuns să-mi spui o singură dată. Nu mi-ai promis nimic, nici nu ţi-am cerut şi nici nu ţi-aş fi cerut. Mă durea că nici dorinţa de-a fi putut să-mi promiţi vreodată ceva n-o aveai. Îmi dădeai, involuntar poate, de-nţeles că locul meu era la marginea vieţii tale. E vina mea că ducându-mă la spectacol cu bilet de strapontină aş fi putut ca un domn de pe-un fotoliu să-mi spună măcar că-i pare rău că nu-mi poate da fotoliul lui. N-ai schiţat nici un gest de regret că stăteam pe strapontină. De fapt, aşa e bine: să n-ai regrete asupra lucrurilor pe care nu le poţi schimba. Te purtai într-un fel care să mă descurajeze, e vina mea că n-am vrut să înţeleg, că m-am încăpăţânat. Îmi par atât de ridicolă mie însămi. E bina mea că m-am mulţumit cu fărămituri de la ospăţul la care fusesem invitată la bucătărie, nu în salon. Ce vină ai tu că-n mintea mea bucătăria a strălucit ani de zile sub lumina orbitoare care se revărsa în mii de curcubeie prin ţurţurii de cristal ai unui imaginar candelabru!Singura dăruire totală între doi oameni e-n pat, aşa-mi spuneai. Poate că şi-acolo ai făcut economie de mijloace ca să respecţi principiul de-a nu mă angrena decât cu măsura în viaţa ta. Iartă-mă, am spus o răutate. Uneori, aş vrea atât de mult să te fac să suferi, dar nu cu vorbe, cu fapte. Aş vrea să mă iubească un bărbat şi să-l iubesc şi eu, iar tu să ştii şi să vezi, să fac şi să spun tot ce-ar putea să te doară mai mult, o durere de care să te zvârcoleşti. Şi mai mult decât asta, aş vrea s-ajung ziua când goală şi culcându-mă cu-acest om să-mi spună cineva că vii tu în cameră şi eu să m-acopăr cu un cearşaf şi să spun: ei şi, dar nu „bonne mine contre mauvaise fortune”, ci din toată inima mea repopulată de altă fiinţă şi de alte imagini. Iar sunt vinovată faţă de mine, iar alunec în ficţiuni, nu mi-a fost de-ajuns una!Tu n-ai nici o vină.Îţi fac un singur reproş. Când mi-ai legat viaţa de-a ta – nu, nu e bine spus – de tine, fiindcă vieţile noastre au mers paralel, şi-atât, mă cunoşteai de ani de zile, şi dac-ai avut cât de cât bănuiala fondului meu adevărat n-ai fi trebuit s-o f aici. Ar fi fost destule femei fericite cu iubirea ta direct proporţională cu valoarea obiectelor. De ce trebuia să m-alegi tocmai pe mine, pe care m-ai făcut atât de nenorocită cu-această proporţionalitate? De ce m-ai ales tocmai pe mine, când ştiai că-ţi păstrezi totdeauna ultimii doi lei?Şi-acum vreau să-ţi cer ceva, ca unui prieten: te rog nu mă chema niciodată, nu căuta să-nvii ceva ce ştii foarte bine că n-a murit. Ajută-mă să-mi pot demonstra că realitatea, oricare-ar fi ea, merită mai mult decât cea mai frumoasă ficţiune.M-am rupt de tine când te iubeam, n-am vrut s-ajung niciodată la drojdiile urei.Să ne-nchipuim c-am murit. Eu te-am plâns, te mai plâng şi-acum, dar într-o zi am să te-ngrop ca pe toţi morţii. Plânge-mă şi tu, o zi, două, cât crezi că merit, în inima ta atât de echilibrată, şi-ngroapă-mă, incinerează-mă, sfârşeşte cu mine. Şi vom fi amândoi asemeni celor care mor tineri şi frumoşi, pe care timpul nu-i poate altera în amintirea celorlalţi."

Gand 6 - Nichita Stanescu

„Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi pana la urma sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile si adversitatile noastre. Ma-ntreb: noi, la capatul vietii noastre, ce-am lasa in afara?Banuiesc ca putem lasa niste sentimente. Mai putin de ura, intrucatva de patemi dar... de dragoste mai ales”

Scrisori din camera de alături de Marin Sorescu

Nu pot să scriu decât despre tine,
Cu mâna ta. Este un fel de-a te pastra
Inaintea ochilor, pe imensul cadru de zapada,
Ca un perete pe care schiaza
Gindurile noastre de iarna.
Din fuga trenului ai zarit
Prin nameti un vinator.
A aparut intii pusca intinsa - Tocmai ochea
Un fulg de zapada.
O bubuitura si toata iarna
S-a naruit din cer, ingropindu-l în zapada.
Copacii parca plecasera si ei
Să haituiasca Baraganul
("Baragan" - loc unde viscoleste,
Asa se traduce, din cumana.
Nu, nu-s cuman, coman,
Dar asa mi-a tradus prietenul turc, Iusuf.)
Iata-ne, asadar pierduti în desertul alb,
Pe care, de fapt, l-ai si provocat.
Ai dorit atita să ninga, stiai ca fenomenul tine
De concentrarea ta...
Si te-ai concentrat prea mult!
Acum, nu se mai opreste.
Roseata din obraji coloreaza peisajul.
Ai febra?
"Nu, dar vreau să colorez peisajul".
Foloseste rujul, mai bine.
Tu esti de tinut intr-un castel
Pe-o iarna ca aceasta, cu clopotei la fulgi.
Si eu să vin la tine
Intr-o sanie trasa de cerbi,
Să mă urc în iatac, pe-un turtur imens,
Să urc si să cobor, ca e alunecos,
Si iar să dau să mă catar... si tu să-mi arunci
Niste pinteni.Să cioplesc sloiul, urcindu-mă
Să-i dau pinteniSi să apar sus, c-o floare de gheata
In mâna. "Unde e geamul?
Să-ti plantez pe el aceasta
Floare de gheata."
"O, ador florile de gheata", să zici,
"Unde-ai gasit-o?" Hai să iesim putin.
"Unde, iar afara? Iar în zapada? Iar în tren?
Iar vagon neincalzit?
"Eu sint un om de interior,
Pentru ca sint numai suflet
Si sufletul e de interior.
Sint un om de budoar, de stat intre perne,
Printre carti, printre rujuri...
Tot ce emana caldura
Si intimitate.
Pune-mă la o masa de restaurant
C-o suta de insi în jur,
Care se uita la tine
Si inghet.
N-am ce să-ti spun, parca nu ne mai cunoastem.
Tu îmi citesti inceputul de enervare
Pe freamatul degetelor,
Pe miscarea de la coltul ochilor
Si "Hai să mergem", zic.
"Unde?"In castel.
Stiu eu unul, dar nu s-ajunge acolo
Decât c-o sanie trasa de cerbi.
Tot în tren sintem?
Tot.

Vis de toamna

Sursa : photo.net (Paduroiu Claudiu, Urdea Daniel, Sita Lixandru,Karen Bee, Tomasz Klimkiewicz)

Callatea - de Sonia

Daca ar fi fost altcandva altundeva...te-as fi iubit cu ura,

cu ura de prea multa dragoste

Si cat de mult mi-as fi doritsa te urasc cu dragoste...

Atunci as fi putut sa-ti sorbzambetul buzelor tale

in lumina calda a soarelui pe fata ta...

As fi putut sa-ti respir aerul

sa-ti fur privirea ta asupra mea...

as fi putut sa-mi fie dor de tine langa mine

As fi putut atat de mult sa te iubesc...

si te-as fi iubit cum iubesc ploaia calda de vara

si frunzele cazute ale copacilor lipite de corpul meu...

te-as fi iubit cum iubesc prea inaltul

atat de inalt al cerului in asteptarea lui

de-al atinge cu varfurile degetelor

in zilele senine de vara...

Si cum te-as mai fi iubit..

.cum o floare isi iubeste pamantul

si bobocul care sta sa plezneasa

Si te-as fi urat cum marea isi uraste tarmurile

cum noaptea uraste ziua...
Te-as fi trezit iubindu-te cu ura

cu ura pentru secundele in care ochii tai nu sunt ai mei...

cu gelozie pentru cana de cafea sarutata de tine

cu gelozie pentru parfumul vantului de martie...

cu regret cand degetale tale parasesc parul meu,

cu ura pentru secunda cand mi-ai parasit buzele...
Si cat as fi iubit mana ta inlantuita cu mana mea ...

sufletul meu inlantuit cu sufletul tau...

si cat as fi iubit locul corpului tau lasat in asternutul sufletului meu...

la cantatul cocosilor intr-o dimineata cetoasa de aprilie...
Renunt la 4 simturi

Dar vreau cu desavarsire unul...doar unul vreau, mirosul

sa-mi umplu sufletul si amintirile

de tine...simt usturimea fiecarei alveole

plina de tine...ucigator al simturilor mele ....

Cicluri - Paulo Coelho

Întotdeauna este bine de ştiut când anume se termină o etapă din viaţă. Dacă insişti a te menţine în ea dincolo de timpul rezonabil, îţi vei pierde bucuria şi simţul a ceea ce se află în afara ei. Închide cicluri, sau uşi, sau capitole. Important este să le poţi închide şi să laşi în urmă momente ale vieţii, momentele care se încheie.
Ţi-ai terminat munca? Ţi s-a încheiat o relaţie? Nu mai locuieşti în acea casă? Trebuie să pleci într-o călătorie?… Poţi petrece mult timp din prezentul tău, scufundîndu-te în “de ce”-uri, în a revedea caseta şi a încerca să înţelegi cum şi pentru ce motiv se întîmplară cutare şi cutare lucruri.Dar te vei consuma degeaba şi la nesfîrşit, căci în viaţă, tu, eu, prietenii, fiii, fraţii tăi, noi toţi, ne îndreptăm inevitabil către a închide capitole, către a da pagina, a termina etape sau momente din viaţă, şi de a merge înainte. Nu ne putem afla în prezent, ducînd dorul trecutului. Nici măcar întrebîndu-ne “de ce”. Ceea ce s-a întîmplat, s-a întîmplat, şi trebuie să te eliberezi, să te desprinzi de trecut. Nu putem fi copii eterni, nici adolescenţi întîrziaţi, nici angajaţi ai unor firme care nu mai există, nici a păstra legături cu cei care nu vor să aibă legături cu noi.Faptele trec, şi trebuie lăsate să treacă! De aceea, cîteodată, este aşa de important să distrugi amintiri, să faci un cadou, să-ţi schimbi casa, să rupi hîrtiile, să arunci documente vechi, şi să vinzi sau să faci cadou o carte. Schimbările externe pot simboliza procese interioare de evoluţie. A uita, a se desprinde, a se avînta. În viaţă, nimeni nu joacă cu cărţile însemnate, aşa că ai de învăţat cum să pierzi şi cum să cîştigi. Trebuie să ne eliberăm, să dăm pagina şi să trăim numai cu ceea ce ne oferă prezentul. Trecutul a trecut. Nu aştepta să ţi-l dea nimeni înapoi, nu te aştepta să te recunoască nimeni, nu aştepta ca, vreodată, cineva să-şi dea seama cine ai fost. Lasă deoparte resentimentul. Repetarea cu încăpăţînare a “filmului tău personal” îţi va face rău sufletului şi minţii, şi te va învenina şi amărî. Viaţa nu se află decît înainte, niciodată înapoi. Dacă treci prin viaţă lăsînd “uşi deschise” pentru orice eventualitate, niciodată nu te vei putea desprinde de trecut, nici nu vei trăi ziua de astăzi cu mulţumire. Iubiri sau prietenii pe care nu ţi le scoţi din suflet? Posibilităţi de a te întoarce? La ce? Nevoie de explicaţii? Cuvinte nerostite? Tăceri care au invadat cuvintele? Dacă le poţi înfrunta chiar acum, fă-o. Dacă nu, lasă-le să se ducă, închide capitolele! Spune-ţi ţie însuţi că nu le mai vrei înapoi. Dar nu din mândrie sau orgoliu, ci pentru că TU nu mai faci parte din acel loc, din acea inimă, din acea încăpere, din acea casă, din acel birou, din acea meserie. Tu însuţi nu mai eşti cel de acum două zile, sau trei luni, sau un an. Prin urmare, nu există nimic către care să te întorci. Închide uşa, dă pagina, închide ciclul. Nici tu nu vei fi acelaşi, nici mediul la care te întorci nu va fi acelaşi, căci nimic nu rămîne imobil sau static în viaţă. Pentru sănătatea ta mintală şi sufletească, desprinde-te de ceea ce nu se mai regăseşte în viaţa ta.
Adu-ţi aminte că nimeni şi nimic nu este indispensabil. Nici o persoană, nici un loc, nici o muncă. Nimic nu este vital pentru a trăi, pentru că atunci cînd ai venit pe lume, ai venit singur. Este, aşadar, obişnuit să trăieşti cu tine însuţi, şi este o îndatorire personală să înveţi să trăieşti singur, fără acea apropiere umană sau fizică, de care îţi vine atît de greu să te desparţi astăzi. A se desprinde este un proces de învăţare care, din punct de vedere uman, se poate realiza. Adu-ţi aminte, nimic şi nimeni nu sunt indispensabili. Este numai obicei, rutină, nevoie. Deci, închide, încheie, curăţă, aruncă, oxigenează, desprinde-te, scutură-te, eliberează-te.Sunt multe cuvinte care înseamnă sănătate mintală, şi oricare vei alege, te va ajuta să mergi înainte în linişte.
Asta e viaţa!

Moartea caprioarei

fancygens.com

"De sus, lumina palida, lunara,
Cernea pe blana-i calda flori calde de cires."

Mereu Nichita...

Către Galateea

Iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile
si umbra ta, si tacerile tale, si sanul tau
ce cutremur au si ce culoare anume,
si mersul tau, si melancolia ta, si sprancenele tale,
si bluza ta, si inelul tau, si secunda
si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun în pietre
si mă rog de tine,
naste-mă.

Stiu tot ce e mai departe de tine,
atat de departe, incat nu mai exista aproape -
dupa-amiaza, dupa-orizontul, dincolo-de-marea...
si tot ce e dincolo de ele,
si atat de departe, incat nu mai are nici nume.
De aceea-mi indoi genunchiul si-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l ingana.
Si mă rog de tine,
naste-mă.

Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine.
Bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi,
sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
raurile - miscatoare umbre ale sangelui tau,
si pietrele, pietrele - umbre de piatra ale genunchiului meu,
pe carc mi-I plec în fata ta si mă rog de tine,
naste-mă. Naste-mă.

Si iar Minulescu...

Epilog sentimental


Da-mi ochii-ti plinsi, sa-i mai sarut odata,
Si lasa-ma sa plec !...
Tu nu-ntelegi
Ca-n orchestrarea intregirii noastre
Nu-i ciripit de pasarele-albastre,
Ci-i racnet doar de bestie turbata,
Ce-ti singereaza-obrajii si te musca
De cite ori incerci s-o-nchizi in cusca
Sau de piciorul patului s-o legi ?...

Da-mi ochii-ti plinsi, sa-i mai sarut odata,
Si nu-ti mai cer nimic !...
Tu n-ai ghicit
Ca melodia intregirii noastre s-a sfirsit
Si toata fericirea-mprovizata
Cu care ne-avintam tot mai departe
N-a fost decit iluzia ca ne-am iubit
Ca doua manechine cu suflete de vata,
Pastrate-ntr-o vitrina cu geamurile sparte ?...

Da-mi ochii-ti plinsi, sa-i mai sarut odata,
C-atita doar mi-e dat sa-ti mai sarut,
In cinstea intregirii noastre din trecut,
Din care-acum n-a mai ramas nimic
Decit o falsa fresca-n mozaic,
Pe care niste ghiare de bestie turbata
Insingereaza doua imagini omenesti !...
Nu le cunosti ?...
Incearca -
Si-ai sa ti le-amintesti !...

A fost candva odata...

Asa iti simt tacerile...asculta...

Poezia mea preferata

Elena Farago - Iubeste-mi Mainile...
Iubeste-mi mâinile
Si ochii
Si iarta-le dac-au fost clipe
În care n-au stiut sa-ti spuna,
În care n-au putut sa-ti dea
Atât cât ar fi vrut,
Atâta – cât poate doru-ti le cerea
În dragostea,
În îndoiala,
În deznadejdea unei clipe...
Iubeste-mi mâinile
Si ochii
Si iarta-le nevruta vina
Ca prea târziu venira-n cale-ti
Si prea curând se duc de tot...
Dezleaga-mi sufletul de vina
Ca în curând n-am sa-ti mai pot
Aduce-n mâini
Si-n ochi
Durutul,
Târziul zâmbet de lumina...
Sursa: http://www.versuri-si-creatii.ro/

Panza de paianjen

"Aş vrea să nu fi trecut degeaba prin viaţă. Ploaia care cade acum pe straşină , pe geam şi pe asfalt şi care miroase a vară, aş vrea s-o fixez, să rămână aici, pe foaia aceasta, ca o pânză din cele făcute să nu piară, ca să trăiesc şi eu cu ea, mereu, în fiecare din picăturile ei, şi ea prin mine, să trecem împreună prin toate picăturile vieţilor care vor urma... şi să rămânem aici, ca acum când îi ascult rostogolirea... Şi peste cincizeci - o sută de ani, o fată care nu va dormi şi va asculta cum cade ploaia, cu alt răsunet pe geam, altul pe straşină şi altfel de asfalt... de parcă ar fi mai multe ploi deodată şi fiecare ar vrea să se facă ea singură auzită, să se întrebe când a mai plouat aşa, de ce noapte îi aminteşte ploaia asta, de ce parfum, de ce tristeţe...?Nu cumva ploaia asta am găsit-o într-o carte? Cum se numea cartea? Cum se numea eroina? Îmi amintesc că avea în ochi o nelinişte, o nostalgie ca a mea, că era îndrăgostită ca mine şi adulmeca roua pământului şi asculta rostogolirea grea a apei din jgheaburi. Îşi asculta singurătatea. "

Ion Minulescu si Claudia Millian

Una dintre cele mai frumoase povesti de dragoste a avut loc intre poeta simbolista Claudia Millian si idolul ei, Ion Minulescu. A fost muza literara a marelui poet, la fel ca in cazul Veronicai Micle si a Agatei Grigorescu-Bacovia, care au fost mari surse de inspiratie pentru Mihai Eminescu si repectiv, George Bacovia.

Ion Minulescu s-a nascut la 6 ianuarie 1881, in centrul Bucurestiului, pe strada Covaci, numarul 15. Ramane de mic orfan de tata si ceva mai tarziu, mama sa, foarte tanara, Alexandrina Ciuca se recasatoreste cu Ion Constantinescu, ofiter de cavalerie, originar din zona Pitestiului. In 1887, Minulescu incepe cursul primar la Pitesti, oras in care va face si primele clase de liceu. Vacantele le petrece la Slatina, la bunicii din partea mamei. In perioada cat a fost elev la Pitesti a publicat primele poezii in revistele Povestea vorbei si Foaia pentru toti, uneori sub pseudonimul Nirvan. Bacalaureatul il va lua la un pension particular din Bucuresti (Branza si Arghirescu), in 1899, dupa care pleaca la Paris, pentru a urma studiile juridice. Va renunta insa la ele atras fiind mai curand de viata boemei artistice din capitala Frantei. Fascinat de literatura simbolista, citeste cu pasiune poeti precum Baudelaire, Nerval, Verlaine, Rimbaud si multi altii. Participa cu mult interes la reuniunile literare, organizate pe malurile Senei, in mijlocul confratilor simbolisti si a protipendadei timpului. Revenit in tara, la sfarsitul anului 1904, cu mintea plina de literatura simbolista patrunde in lumea literara si devine prieten cu St. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Petre Cerna si altii. Ovid Densusianu il invita la revista sa Viata Noua, pentru a-si publica versurile si proza pe care le scrisese recent. In 1906, Ilarie Ghendi va publica in revista sa Viata literara si artistica, unele dintre poeziile ce vor face parte din volumul Romante pentru mai tarziu (1908). In aceeasi perioada, poetul, in colaborare cu Dimitrie Anghel, traduce versuri din Albert Samain, Charles Guerin, H. Bataille etc. care sunt publicate in revista Samanatorul. Iarna lui 1906-1907 ii gaseste pe cei doi prieteni la Constanta, intr-un cadru inedit, pe tarmul inghetat al Marii Negre, evocat mai apoi in unele dintre poeziile lor. In primavara lui 1907, Minulescu revine in Bucuresti si incepe sa frecventeze cenaclurile literare. Participa la "sambetele literare", organizate de revista Convorbiri critice, a lui Mihail Dragomirescu, alaturi, printre altii, de Liviu Rebreanu, Emil Garleanu ori Mihail Sorbul. Aflat la Berlin, I.L.Caragiale ii remarca una dintre poezii si-i scrie admirativ lui Mihail Dragomirescu cerandu-i amanunte despre identitatea autorului ei. La 20 martie 1908, Ion Minulescu infiinteaza Revista celorlalti, de orientare simbolista. Editorialele sale caustice cu titluri precum Aprindeti tortele, promoveaza o arta innoitoare, antitraditionalista. Poetul incepe sa fie din ce in ce mai cunoscut si odata cu apritia volumului Romante pentru mai tarziu, reputatia sa este pe deplin stabilita. Productiile lui literare sunt cerute tot mai mult de catre editori. Anul 1910 reprezinta momentul de rascruce al vietii sale.

In redactia revistei Viitorul o cunoaste pe viitoarea lui sotie, poeta si pictorita Claudia Milian, fata de care va avea o mare pasiune. Amandoi erau plasati in aceeasi parte a baricadei simboliste. Amandoi se completau, amandoi se respectau. Din pacate, asa cum s-a intamplat si in alte cazuri de notorietate, posteritatea a abandonat-o pe Claudia in umbra maestrului, a idolului, socotind-o doar o muza literara. In realitate, importanta ei in lumea literara si culturala a vremii a fost cu mult mai mare. Iubirea lor a avut un farmec aparte. Se simteau facuti unul pentru altul. Aveau puncte de vedere comune. Luptau impreuna sub acelasi stindard. Vor ramane nedespartiti toata viata. La 11 august 1911 s-a nascut Mioara Laurentia, rodul iubirii lor. In anul 1912, Minulescu scoate a doua revista a sa, cu titlul Insula. Revista avea colaboratori de marca, precum George Bacovia, Nicolae Davidescu, Eugeniu Stefanescu si Claudia Millian. La 11 aprilie 1914, Ion Minulescu si Claudia Milian se casa­toresc oficial si in timpul razboiului, se refugiaza la Iasi. Aici facand parte din redactia ziarului de front Romania, Minulescu scrie articole patriotice mentinand vie flacara sperantei intr-o pe­rioada de incordari extreme si de mari incertitudini. Revenit la Bucuresti, Minulescu publica in 1920 volumul Masti de bronz si lampioane din portelan. Peste un an, isi face debutul ca autor dramatic. Piesa Pleaca berzele este pusa in scena la Teatrul National. Ceva mai tarziu are un mare succes cu Manechinul sentimental, apoi cu Nevasta lui Mos Zaharia si Omul care trebuie sa moara. Salile de teatru devenisera arhipline. Publicul era in delir. Aparuse un nou curent. Monotonia fusese sfaramata. Intre anii 1922 si 1940, Ion Minulescu a detinut functia de Director General in Ministerul Artelor si Cultelor. Dupa mai multe volume de poezii, publicate sau reeditate, tirajele au atins cifre de mii de exemplare. In urma succesului avut cu romanul Rosu, galben si albastru, Minulescu scoate pe piata, in 1928 primul sau roman autobiografic, purtand titlul Corigent la limba romana. Tot in acelasi an obtine Premiul national de poezie. In perioada urmatoare isi diversifica productia scriitoriceasca. Alaturi de Tudor Musatescu, Sica Alexandrescu si Nicusor Constantinescu, participa la perfectarea textului pentru spectacolul Miss Revista. Continua sa scrie poezii despre care voi face referire la final. Printr-o stranie coincidenta intr-o zi aniversara a casatoriei, la 11 aprilie in 1944 Ion Minulescu moare in urma unui stop cardiac, pe patul Spitalului Brancovenesc, intr-un Bucuresti ruinat de bombardamentele aliatilor. A fost inmormantat la cimitirul Bellu. Implinise 63 de ani si mai avea multe de spus, fiind in culmea gloriei si a consacrarii. Disparitia lui a lasat un mare gol in literatura. Claudia Millian, poeta simbolista si pictorita, cea care avea sa devina sotia lui Ion Minulescu, s-a nascut la 21 februarie 1887, la Bucuresti. A fost fiica unui inginer petrolist si a unei invatatoare. Desi a urmat doua facultati, de Belle Arte si de Arta Dramatica, literatura a invins pictura si scena, profesoara de desen devenind poeta simbolista. In noiembrie 1906 are loc debutul sau literar, in ziarul ploiestean Lumina, cu poezia Din trecut. Publica, in continuare, volumele intitulate Garoafe rosii si Cantari pentru pasarea albastra. S-a stins din viata la 21 septembrie 1961, la Bucuresti, in varsta de 74 de ani. Este inmormantata alaturi de sotul ei la cimitirul Bellu. Dupa cum stim, geografia literaturii nu are in componenta doar munti.Valoarea acestor varfuri este pusa in lumina, atat de propria lor stralucire, cat si de configuratia si proiectia celorlalte forme de relief din imprejurimi, unde se asaza, de obicei scriitorii de fundal. Claudia Millian s-a postat la poalele unui astfel de pisc care ii era si partener de viata. Ea nu a scris mult, dar ne-a dezvaluit un timbru liric distinct si distins, bine echilibrat in contextul si cheia portativului poetic simbolist, sub al carui steag s-a inrolat. Poezia Ultimul cavaler evoca amintirea intalnirii cu cel caruia ii va fi partener de viata: "Te-am regasit Cavaler cu grai de matase / La un bal intr-o noapte de catifea / Cand pe cer adormise ultima stea / Eram singuri in bal si lumea plecase / Eram singuri, vioara canta pentru noi / si dansam o gavota, cand iute, cand lin / Eu eram Visul, tu insuti Misterul / Papusi ce le sparge necrutatorul destin." Timp de 34 de ani a suportat o fire clocotitoare, a supravietuit alaturi de un temperament vulcanic. Boema, deceptiile, avute in tinerete il facusera pe sotul ei sa fie neincrezator in dragoste, desi fara gravitate, fara emotie, mai curand la nivel anecdotic. Iata, de exemplu, poezia Celei care minte, publicata in 1906: "Eu stiu c-ai sa ma-nseli chiar maine / Dar fiindca azi mi te dai toata / Am sa te iert / E vechi pacatul / si nu esti prima vinovata!...Deci nu-ti cer vorbe-mperecheate de sarutari, / Nu-ti cer sa-mi spui / Nimic din tot ce-ai spus la altii / Ci tot ce n-ai spus nimanui." Peste ani insa, poezia Acuarela, dedicata Claudiei Milian, descrie un peisaj urban slatinean unde imaginea cuplului este proiectata cu o blanda ironie in viitor, semn ca poetul avea sentimentul unei relatii durabile, pe viata: "in orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana / Un batran si o batrana / Doua jucarii stricate / Merg tinandu-se de mana." Poezia Romanta fara ecou ale carei versuri au devenit un slagar extrem de popular acum cateva zeci de ani, sugereaza fragilitatea si, in acelasi timp, puritatea si prospetimea dragostei: "Iubire, bibelou de portelan / Obiect cu existenta efemera / Te regasesc pe-aceeasi etajera / Pe care te-am lasat acum un an / Iti multumesc! /.../ Iubire bibelou de portelan, / obiect de pret cu smaltul nepatat / Ramai pe loc acolo unde esti / Sa nu te misti / si daca ne iubesti / O, daca ne iubesti cu adevarat / Asteapta-ne la fel inca un an / Un an macar / Atat / Un singur an / Iubire bibelou de portelan." Claudia Millian si Ion Minulescu au fost doua firi diferite. Ea era spirituala si toleranta, el era fermecator, teatral, boem, inegal si avea un temperament de o mare vitalitate. Doar dragostea care-i lega ii facea sa se armonizeze. Dupa moartea sotului, poeta spera ca gandurile ei sa ajunga sus la cer, la Cavalerul cu grai de matase pe care il iubise o viata. "Poate ca de pe pajistea smaltuita a infinitului vei prinde cuvintele mele ca pe niste boabe de mei, pentru porumbeii cerului"

Sursa:http://paginiromanesti.com