"Maestrul Iancu Caragiale a fost figura cea mai proeminentă a literaturii noastre dinainte de război. Azi cărţile lui sunt în toate mâinile şi reputaţia marelui umorist, dramaturg şi neîndurat tălmăcilor al numeroaselor noastre imperfecţii fizice şi sociale, a intrat de mult în conştiinţa publică. Dar dacă cititorii răspândiţi în toate colţurile României mari pot să-i admire perfecţia matematică a stilului, verva scânteietoare şi fineţea observaţiei de o ironie uneori amară, sunt foarte puţini aceia care l-au cunoscut personal şi au putut să-i preţuiască mobilitatea fizionomiei, dominată de vioiciunea unor ochi sclipitori de duh, şi acel zâmbet neuitat ce-i îndulcea uneori amărăciunea sarcastică a gândirii. Încă de la debuturile sale, Caragiale, scriitorul, a fost depăşit de imensitatea personalităţii sale individuale. S-a zis despre Oscar Wilde, că şi-a trăit viaţa mai mult decât şi-a scris-o. Cred că adevărata operă a lui Caragiale s-a irosit în conversaţiile lui zilnice şi în discuţiile cu prietenii, unde îşi cheltuia c-o dărnicie de nabab resursele unei elocinţe fără precedent în marea familie intelectuală a contemporanilor. Nici chiar Titu Maiorescu, a cărui dialectică era strălucită, n-a putut să-l înfrângă în discuţiile animate de la Convorbirile literare.
Eu am fost dintre privilegiaţii care au trăit în stricta lui intimitate. Când l-am cunoscut, eram student la Drept. Venea deseori la dejunurile profesorului Const. Dissescu, care-i era prieten şi avocat. La aceste dejunuri luau parte fundatorul Ateneului român, C. Exarcu, Costică Arion, Take Ionescu şi alţii. Joia trebuia să citesc totdeauna două-trei poezii sau epigrame inedite, Caragiale făcea critica justă şi uneori chiar cu indulgenţă. Ceea ce i-a atras atenţia asupra mea n-au fost atât primele poezii de la dejunurile lui Const. Dissescu, cât un concurs de sonete pe care l-a provocat maestrul Caragiale în numărul de duminică al ziarului Epoca, a cărui parte literară o conducea. Caragiale propunea să se facă un sonet endecasilab pe nişte rime imposibile. Apărând Epoca joi seara la 6, eu am trimis la redacţie, la ora 11, 30 de sonete pe rimele propuse.
Maestrul a luat entuziasmat şi mi-a publicat 5, socotindu-le cele mai bune din toate pe care le-a primit peste câteva zile şi de-atunci a început să mă aprecieze foarte mult şi să mă trateze cu familiaritate. I-am adus într-o seară o poemă epică. Era o luptă într-un circ şi moartea în faţa împăratului a unui gladiator roman. A citit-o, i-a plăcut şi mi-a luat-o s-o publice. Peste două zile îl întâlnesc neras, tras la faţă şi-mi spune: Fi-ţi-ar poema a dracului că sunt bolnav din cauza ei. Mi s-a părut că versul de 12 silabe în care ai scris-o era prea lăbărţat şi de două nopţi mă lupt, după ce am uzat 2 testele de hârtie, să scot din fiecare vers o silabă, lăsând rimele intacte. Cât ai lucrat tu la poezia asta? 2, 3, 4, 5 ore, să zicem 6. Dar eu lucrez de 48 de ceasuri fără să mă mişc de la birou. Înţelegi? Şi cum m-am chinuit la ea mai mult decât tine, nu te pot lăsa s-o iscăleşti singur.
Versurile au şi apărut în Epoca literară, semnate de Cincinat şi Ion Caragiale.
Mai târziu am întâlnit pe maestrul Ion L. Caragiale în amurgul luminos al unei zile de toamnă, pe o bancă din grădina Cişmigiu. Citea cartea a XVII-a din Aventurile lui Télémac de Fénélon. Când mă vede, îşi scoate ochelarii să-i şteargă, mă cheamă şi mă întreabă: Ai citit pe Télémac? Da, în şcoală: Calypso ne pouvait se consoler du départ d Ulysse, dans sa douleur... . Mă, fraza asta o ştie pe de rost orice găgăuţă. Dar chiar dacă l-ai citit în liceu, nu l-ai înţeles. Să citeşti pe Télémac după ce vei împlini 40 de ani. Eu abia acum îl pricep. Mai am de citit numai cartea ultimă şi-mi pare rău că se sfârşeşte. Ce roman minunat şi ce stil! Numai francezii din veacul lui Ludovic al XIV-lea ştiu să scrie. Câtă precizie, ce eleganţă şi cât natural în fiecare rând! Aş vrea să traduc aventurile astea ale lui Télémac! Dar e greu, mi-ar trebui o muncă titanică. Scrisul, mă băieţi, e meseria cea mai grea din lume.
Numai la noi se improvizează toţi scriitori şi miniştri. În orice frază trebuie să găseşti numai cuvântul care trebuie. Şi cuvântul acela e numai unul singur. Dacă nu l-ai găsit, eşti un caraghios.
Se sculase de pe bancă, îşi pusese cartea în buzunar şi cu un gest obişnuit îşi îndesa pe ceafă pălăria maron cu boruri moi şi mici, dezgolindu-şi fruntea largă şi brăzdată de cute. Şi începu o diatribă în contra unor anume scriitori prea fecunzi: Ăştia sunt, după mine, inconştienţi. Când mă gândesc că peste 100-200 de ani lumea cultă şi înţelegătoare o să citească o carte a mea, mă îngrozesc la gândul că voi fi pus un cuvânt impropriu sau o întorsătură de frază neîngăduită. Când public cea mai mică nuvelă sau schiţă uşoară, ironia posibilă a cititorilor de mâine nu mă lasă noaptea să dorm. Nu vezi tu că eu sunt călăul tipografilor? Când tipăresc un articol, stau toată noaptea pe capul lor şi le cer douăzeci de corecturi. Numai cu preţul ăsta se poate râvni la titlul de stilist!
Seara m-am dus să-l văd la berăria lui. Soseşte Coşbuc, Gorun, pianistul Dimitriu, bun prieten al lui Caragiale, profesorul Suchianu, Delavrancea şi alţii. Se fac grupuri-grupuri şi discuţia se animează. Caragiale era într-o vervă drăcească. Se juca cu cele mai fantastice paradoxe şi susţinea, azi pro şi mâine contra, tezele cele mai subtile, cu o argumentare şi o demonstraţie uluitoare.
Pe atunci se începuse în Adevărul literar faimoasa polemică asupra artei pentru artă şi asupra artei cu tendinţă. Campionul artei cu tendinţă era strălucitul şi spiritualul ziarist şi pamfletar Tony Bacalbaşa. Vlahuţă susţinea teza contrarie, a artei pentru artă, având în contra-i şi autoritatea criticului Dobrogeanu-Gherea, restauratorul gării din Ploieşti.
În seri neuitate, marele Caragiale a fost o fântână luminoasă, care nu se mai sfârşea, de argumente irefutabile, de poezie întraripată, de logică strânsă şi de inspiraţie sclipitoare. Supremul lui argument, care a înfrânt ripostele adversarilor, a fost simplu: nu mă interesează în artă decât talentul. Spre marea satisfacţie a lui Ion Caragiale, am rimat, într-o seară, miezul discuţiei cu învingătorul său argument:
Te miri cum este cu putinţă
Să vezi pe critici că se ceartă:
Când pentru arta cu tendinţă.
Când pentru arta pentru arta!
Şi-n vrajba lor înflăcărată
Să nu-i auzi nici un moment,
Vorbind de arta-adevărată,
Adică arta... cu talent!
Tot atunci, cum maestrul Caragiale continua discuţia cu o doamnă foarte simpatică din tabăra lui Tony Bacalbaşa, iam făcut să se reconcilieze lângă un pahar de Porto, cu acest madrigal improvizat frumoasei polemiste, care-mi ceruse câteva versuri cu tendinţă.
Doamnă, mi-e cu neputinţă
Să scriu versuri cu tendinţă,
Dar cum mă sileşti să-ţi fac,
Voi învinge-anevoinţa,
Însă numai cu tendinţa
Să vă plac!
Ca să-l mai necăjesc pe maestrul Caragiale, pentru care aveam un adevărat cult, i-am făcut în altă seară această epigramă la care a binevoit să colaboreze şi el, modificând un vers. Un literat de la Constanţa a susţinut într-un foileton din Adevărul că această epigramă e întreagă a lui Caragiale. Dacă ar fi fost aşa, n-aş fi publicat-o în volumul meu şi în Flacăra, pe când Caragiale era în viaţă. De altfel n-ar fi avut nici un rost din partea maestrului Caragiale această autoironie aşa de exagerată.
Iată epigrama în chestie:
Iancu Luca Caragiale...
Îţi dă berea cu măsură...
Face şi literatură...
Însă nu face... parale!
Marele Caragiale, care scria îngrozitor de greu, se minuna de puterea uşurinţei mele de a lega ideile în formă spontană şi logică şi de a le prezenta în unitatea unei strofe cu poanta finală, la care un altul s-ar fi muncit mult.
El pleacă odată cu Coşbuc la Braşov, şi în ultimul moment îmi spunea: Mai e o minută până la plecare. Eşti în stare să-mi faci o epigramă de şase versuri contra mea şi contra foiletoanelor mele din Universul, dar cele trei versuri de la început să nu rimeze deloc între ele, ci versul întâi să fie rimat cu al 4-lea, al doilea cu al 5-lea şi al treilea cu al 6-lea? Toate versurile de 9 silabe, afară de cel din urmă, care să nu aibă decât 4.
M-am executat, spre stupefacţia lui Caragiale şi indignarea lui Coşbuc, care detesta epigramele, susţinând că e literatura civilizaţiilor bătrâne şi în decadenţă. Popoarele tinere, cum suntem noi, nu trebuie să scrie decât poezii lirice şi epice. Dar iată epigrama de la Gara de nord: (Vă rog să observaţi că toate condiţiile impuse de capriciul marelui prozator au fost îndeplinite):
Şi fiindcă-mi place numai versul,
Arareori citesc jurnale.
Dar când nu vrea să-mi vie somnul,
Atuncea cumpăr Universul
Fiindcă într-însul scrie domnul
Caragiale!
Altădată, maestrul Caragiale mi-a făcut o farsă nostimă. Îi aduc o poezie de 3 strofe pentru Epoca literară. A doua zi mă cheamă şi-mi cere consimţământul să schimbe în versurile mele numai un singur cuvânt, sub pretext că vorba schimbată o să le dea o ironie superioară în genul ideilor lui Heine. Bineînţeles c-am consimţit.
Subiectul poeziei era setea pe care o simţeam în dezordinea iubirilor facile şi a sărutărilor venale, de imaculata puritate a celor culese pe buzele fecioreşti al unei soţii adorate. Vă mărturisesc că eram în vorbă să mă logodesc cu fata unui consilier de la Casaţie.
Strofa ultimă suna aşa: era vorba de sărutări:
Ţi le păstrez pe toate ţie,
Doar tu fiorul să le ştii
Tu, ce odată o să vii...
Necunoscuta mea soţiei.
Schimbând un singur cuvânt, maestrul Caragiale dase o turnură neaşteptată strofei şi poeziei mele prea candide:
Ascultaţi-o vă rog:
Ţi le păstrez pe toate ţie,
Doar tu fiorul să le ştii
Tu, ce c-o zestre o să vii
Necunoscuta mea soţiei.
Bineînţeles, după aceste versuri interesante, logodna nu s-a mai făcut.
Înainte să rup firul acestor amintiri, vă cer voie să povestesc o întâmplare intimă din viaţa şi familia marelui Caragiale, care aruncă o lumină pitorească asupra acestui om atât de capricios şi genial.
O vară bună a mamei mele, născută Bucşan, coborâtoare din Spătarul Bucşan, decapitat de turci în secolul al XVI-lea, avea o culă la moşia sa Parepa, apropiată de gara Albeşti. Soţia marelui Caragiale, femeie de o bunătate şi de o supremă distincţie, era nepoata castelanului. Ea auzise că nepoata ei, născută Burelly, luase în căsătorie pe un scriitor, care avea reputaţia că întârzie prin berării şi face piese de teatru pe care le şi joacă. (Îl confunda, desigur, cu artistul Caragiale, unchiul dnei Elena doctor Câmpeanu, născută V. Toneanu, din Braşov, şi soţia ilustrului chirurg Liviu Câmpeanu.)
Bătrâna aristocrată, care venea rareori la Bucureşti, îşi închipuia că acest Caragiale trebuie să fie un om imposibil şi fără nici o manieră, un om care trăieşte prin culise şi prin berării! Caragiale auzise că moşia Parepa şi castelul nu sunt departe de gară. Totuşi erau câţiva buni kilometri de la gară până în sat. Caragiale vorbind franţuzeşte cu soţia sa îi spuse: Parepa? Qui mais cela ne paraît pas? S-ar putea traduce aşa: Da, Parepa pare, numai nu apare! Era dimineaţa, căldură de iunie şi praf ca pe şoselele naţionale neasfaltate încă de suedezi! Pe la nouă şi jumătate ajung. Caragiale, cum soseşte, văzând că nobila lui mătuşă doarme încă, se urcă pe o scară de lemn şi nimereşte în podul plin cu mobile vechi, portrete de familie fără rame şi cărţi româneşti imprimate cu litere chirilice, şi alte cărţi greceşti şi franţuzeşti din veacul al XVIII-lea.
Amator priceput de mobile de stil şi de cărţi rare, Caragiale uită ora mesei şi pe la 12 se apleacă pe gura podului şi strigă un argat: Ei, creştine, aduceţi-mi mămăligă, brânză, două cepe şi un clondir de vin, că nu mai pot să cobor la masă. Am treabă aici în pod. Spuneţi cucoanelor să mă aştepte! Jos, în sufragerie, stupoare generală. Gazda, prevenită de reputaţia scriitorului, plângea în sufletul ei afectuos pe nepoata sa, c-a putut să se mărite c-un astfel de om necivilizat. Dejunul a fost rece şi tăcut. Dar nu s-a rostit un cuvânt de dojană. Noblesse oblige! După masă cucoanele s-au plimbat prin parc şi s-au dus să se odihnească. Maestrul, sus, continua investigaţiile şi golea clondirul în simfonia greierilor şi a şoricăriei turburate în patriarhala lor împărăţie.
Pe la 4 însă se coboară încărcat de elzeviruri, de ediţii princeps cu gravuri, de pergamente înflorite cu pajură domnească şi de alte preţioase bibelouri şi istorice vechituri. Îşi dase perfect seama de impresia detestabilă ce pricinuise exilu-i voluntar în arhivele din pod. Dar pasiunea colecţionarului învinge chiar în omul cel mai cult exigenţele protocolare. A preparat însă, pentru seară, o lovitură menită să-l reabiliteze complet. A ieşit în sat, făcând vizite în dreapta şi în stânga, şi s-a întors cu un imens buchet artistic şi multicolor. Seara şi-a pus smochingul, ghetele de lac şi a trimis înainte de masă o scrisoare, în franţuzeşte, castelanei, scrisoare plină de spirit în genul lui Voiture, cerându-şi scuze că ţinuta în care se găsea, după o călătorie aşa de obositoare cu trăsura, nu i-a îngăduit să se prezinte unei doamne obişnuite cu eleganţele curţilor domneşti.
Scrisoarea, spiritul, galanteria exagerată a stilului, ortografia impecabilă, tot a impresionat aşa de adânc pe mătuşa care-şi plânsese dimineaţa nepoata, încât ardea de nerăbdare să-l felicite şi să-l admire. Când s-a prezentat în salon Caragiale şi i-a dat braţul în sufragerie şi când i-a făcut o reverenţă ca la curtea domnească, biata Bucşanca s-a intimidat şi se întreba auzindu-l vorbind cu atâta graţie, siguranţă, spirit şi imensă cultură de autorii ei favoriţi Voltaire, Lafontaine, Voiture, Saint-Simon şi Racine, dacă acesta, care străluceşte ca un senior de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, e tot omul care cerea dimineaţa pe gura podului clondirul cu vin, ceapa şi mămăliga? Toată seara maestrul Caragiale a fost numai vervă, politeţe, spirit rafinat şi elocinţă corneliană. Mătuşii îi creştea inima şi săruta pe Tita Caragiale, certând-o că nu i-a vorbit niciodată de calităţile extraordinare ale soţului ei, om cu educaţie, cultură şi figură aristocratică. La plecare, maestrul a ridicat ce-a vrut din pod şi din cămară, unde se mai găseau cărţi rare şi mobile străvechi. D-atunci Caragiale a rămas favoritul bunei mătuşi şi nu o dată i-a încercat generozitatea. Caragiale a revenit la Parepa de mai multe ori şi a lăsat întotdeauna aceeaşi excelentă impresie, de la masa de seară, nu cea de la dejun. Se ataşase de noi nobila epavă a unui alt secol şi care trăia prin cultura ei în epocile galante ale seniorilor din veacul regelui Soare.
Caragiale îi observase o slăbiciune. Era umilită că soţul ei, frate cu generalul Semeşescu şi fost prefect de Prahova sub domnia lui Cuza, murise numai cu gradul de maior. Caragiale se arăta revoltat de fatalitatea acestei denumiri. Mă gândesc, îi spunea el, că prefectul fiind om de elită, ar fi putut ajunge lesne general. Desigur, răspundea bătrâna castelană, ştergându-şi o lacrimă pioasă, dar melancolică. Eu sunt de părere, tanti, să-l avansăm noi. Gradul postum pe care i-l dăm sunt convins că l-ar ratifica şi domnul Cuza şi stăpânirea actuală. Şi fără alte forme, Caragiale îi trimise de la Mützner, litograful Curţii regale, cărţi de vizită liberate în felul următor: Dna Smaranda Colonel M. născută Bucşan. Şi a purtat gradul acesta buna castelană vreo 12 ani de zile. Atunci Caragiale se pregătea să-l avanseze pe mort la gradul de general. Din nefericire, acest gând delicat nu şi l-a putut îndeplini. Între timp castelana, foarte înaintată în vârstă, a închis ochii şi s-a dus să-i spuie colonelului să nu mai tragă nădejdi de avansare."
Adus de la "http://ro.wikisource.org/wiki/Amintiri_literare_(Ion_Luca_Caragiale)
