Insingurare

Asa-mi simt sufletul asta pacatos uneori...insingurat, desi niciodata n-am fost singura, mereu inconjurata de cei dragi inimii mele. E ciclic sentimentul asta si-mi patrunde in toate incheieturile. Vara trecuta am fost in Delta, acolo unde marea cea albastra intalneste Dunarea. Pe drum, mergand pe jos. calauzita de soare am vazut in departare o herghelie de cai superbi, iesiti parca din pamantul pustiit de caldura si de oameni. Trecand pe langa ei au nechezat a falsa libertate, tanjind dupa campuri verzi, mancare si apa, dar si dupa un strop de afectiune. Am simtit neputinta, furie, tristete si disperare. I-as fi eliberat pe toti, i-as fi ajutat pe toti sa fuga. Dar unde? In ce colt de lume sa le fie bine si apoi ce sa faca ei cu libertatea lor...fara iubire. M-am simtit atunci ca o fiinta fara de aparare, incoltita de viata...obosita si insingurata. Amestecate si incurcate ganduri dar se potrivesc acestei lumi in care traim.
Ce ciudat. Azi am primit in dar, din Italia, o floare de colt inramata si m-am simtit fix ca si ea...ingradita de o bucata de sticla, dincolo de care nu sunt decat visele si sperantele mele si in rest nimic...doar un lemn lacuit frumos si-o funda verde asortata.
N-ati simtit in jurul vostru c-a disparut statornicia? Caii, florile de colt inca o mai simt , inca o mai cunosc si o pretuiesc totodata...ce fel de statornicie o sa intrebati poate...cea a lucrurilor frumoase, a iubirii si a respectului fata de tot ce ne inconjoara. Cea a oamenilor a disparut demult si nimeni nu o mai cauta.