„DRAGUL ŞI ÎNDEPĂRTATUL MEU TÎNĂR, îmi ceri să-ţi dau sfaturi, dar nu sînt în stare s-o fac într-o simplă scrisoare, nici măcar folosind ideile din eseurile mele, care nu reprezintă întru totul ceea ce sînt, ci ceea ce aş fi dorit să fiu, dacă nu aş fi încarnat în acest stîrv putred sau pe cale de a putrezi care e trupul meu. Nu te pot ajuta numai cu ideile acestea ce se agită în tumultul ficţiunilor mele asemeni geamandurilor de lîngă ţărmurile lovite de mînia furtunii. Mai degrabă ţi-aş putea fi de folos (şi, poate, chiar am făcut-o) cu amestecul de gînduri şi fantasme gălăgioase sau tăcute ce au ieşit din sufletul meu, scriindu-mi romanele, fiinţe care se urăsc şi se iubesc, se ajută sau se distrug, ajutîndu-mă sau distrugîndu-mă pe mine însumi.
Nu refuz să-ţi întind mîna pe care mi-o ceri de atît de departe. Dar ceea ce pot să-ţi spun într-o scrisoare e puţin lucru, uneori mai puţin decît ţi-arputea ajuta o privire ori o cafea pe care am luat-o împreună, după o plimbare prin acest labirint din Buenos Aires. Ţi-ai pierdut încrederea în tine pentru că nu ştiu cine ţi-a spus nu ştiu ce. Dar acest prieten sau cunoscut (cît de înşelător este cuvîntul acesta!) e prea aproape de tine pentru a te putea judeca, simţindu-se înclinat să creadă că, dacă mănînci precum o face el, îţi este egal. Sau desconsiderîndu-te, cum se pare că o face, într-un fel se crede superior.Este o purtare uşor de înţeles: dacă cineva stă Ia masă cu o persoană care a escaladat Himalaia, observînd cu superficialitate modul în care ţine cuţitul, e tentat să i se considere egal sau superior, uitînd (sau încercînd să uite) că ceea ce contează în această judecată este Himalaia şi nu cuţitul.
Va trebui să treci cu vederea de mii de ori, în viaţă, astfel de obrăznicii. Adevărata judecată nu o poţi primi decît de la oameni excepţionali, înzestraţi cu modestie şi sensibilitate, cu luciditate şi generoasă înţelegere.Cînd veşnic nemulţumitul acela de Sainte-Beuve a susţinut că în toată viaţa lui clovnul de Stendhal nu va putea scrie o capodoperă, Balzac a susţinut contrariul. Şi era firesc: Balzac a scris Comedia umană, iar acest domnişor o cărţulie al cărei titlu nu mi-l mai amintesc. De Brahms şi-au bătut joc indivizi de tipul lui Sainte-Beuve: cum o să facă un lucru deosebit un grăsan ca ăsta? Un anume Hugo Wolf, cînd a avut loc prima audiţie a Simfoniei a patra, şi-a pronunţat sentinţa în felul acesta: „Niciodată, pînă azi, într-o compoziţie muzicală nu au fost mai prezente trivialitatea, vidul şi înşelăciunea. Arta de a compune fără idei şi fără inspiraţie şi-a găsit în Brahms reprezentantul său cel mai demn". În acelaşi timp, însă, Schumann, minunatul Schumann, atît de nefericitul Schumann, a afirmat că se născuse compozitorul secolului. Aşadar, chiar dacă pare paradoxal, pentru a putea admira e nevoie de măreţie. Tocmai de aceea, un creator este recunoscut foarte rar de contemporanii săi: îl recunoaşte posteritatea sau, cel puţin, acest tip de posteritate contemporană care este străinătatea. Lumea care se află departe. Cea care nu te vede cînd te îmbraci sau îţi bei cafeaua. Dacă astea li s-au putut întîmpla lui Stendhal şi Brahms, cum poţi să te descurajezi pentru ceea ce ţi-a spus un simplu cunoscut care locuieşte la doi paşi de casa ta? Cînd s-a publicat primul volum de Proust (după ce Gide aruncase manuscrisul la coş), un anume Henri Gheon a scris că autorul „se încăpăţînase să facă exact ceea ce este absolut contrariu într-o operă de artă, inventarul senzaţiilor sale, recensămîntul cunoştinţelor pe care le avea, totul în nişte tabele succesive, niciodată la un loc, niciodată în întregime, mereu printr-o mişcare de peisaje şi suflete". Se ataca, deci, de către prea înfumuratul critic exact esenţa geniului proustian.
La ce Bancă a Dreptăţii Universale i se va plăti lui Brahms durerea pe care a simţit-o, pe care în mod inevitabil trebuie s-o fi simţit în seara aceea cînd el însuşi a cîntat la pian primul său concert pentru pian şi orchestră? Atunci cînd l-au fluierat şi au aruncat în el cu tot felul de murdării. Nu mai era Brahms, în spatele unei unice şi modeste compoziţii a lui Discepolo, atunci cînd se adunase în el atîta durere, atîta tristeţe şi atîta dezolare.
Mi-a fost de-ajuns să citesc o singură povestire de a ta. Da, cred că vei reuşi să faci, cîndva, ceva măreţ. Dar eşti dispus să înduri toate grozăviile acestea? Îmi spui că nu te găseşti, că eşti nehotărît, că nu ştii ce să faci, şi că eu sînt obligat să-ţi spun cîteva vorbe. Cîteva vorbe! Ar trebui să tac, şi ai putea să consideri asta ca o crudă indiferenţă, ori ar trebui să-ţi vorbesc zile în şir, să rămîn lîngă tine ani de zile, uneori să-ţi vorbesc, alteori să tac, să păşim alături fără să ne spunem nimic, aşa cum ni se întîmpla cînd moare cineva la care am ţinut mult şi ne dăm seama că vorbele sînt fără rost sau pur şi simplu nelalocul lor şi ineficiente. Numai arta altor artişti te poate salva în aceste momente, numai ea te poate consola şi-ţi poate fi de ajutor. Numai suferinţa marilor creatori care te-au precedat în acest calvar, numai ea îţi poate fi utilă (groaznic!). Abia atunci te vei afla în situaţia cînd, în afară de talent şi geniu, vei avea nevoie şi de alte atribute sufleteşti: curajul pentru a spune adevărul tău, tenacitatea de a-ţi continua munca, un amestec ciudat de încredere în ceea ce trebuie să spui şi repetata neîncredere în puterile tale, o combinaţie de modestie în faţa giganţilor şi de aroganţă în faţa imbecililor, nevoia de afecţiune şi curajul de a rămîne singur pentru a respinge ispita, dar şi pericolul bisericuţelor şi narcisismului. În astfel de momente te va ajuta numai amintirea celor ce au scris în singurătate: Melville, pe un vapor; Hemingway, într-o pădure; Faulkner, într-un sat. Dacă eşti dispus să suferi, să te sfîşii, să suporţi meschinăria şi răutatea, neînţelegerea şi prostia, resentimentul şi nesfîrşita singurătate, atunci da, dragul meu B., abia atunci vei fi pregătit pentru a depune mărturie. Culmea, însă, nimeni nu-ţi va putea garanta viitorul, viitorul care, în orice caz, va fi trist: dacă ratezi, pentru că ratarea este întotdeauna un chin, iar pentru un artist este tragică; dacă triumfi, pentru că triumful este întotdeauna un fel de vulgaritate, o sumă de neînţelegeri, un fel de pipăit neruşinat; transformîndu-te în această scîrboşenie care se cheamă om public, pe care pînă şi un copil precum erai tu însuţi la început are dreptul (ce drept mai e şi ăsta) să-l scuipe. Va trebui să suporţi pînă şi această injustiţie, să-ţi apleci spinarea şi să continui să-ţi realizezi opera, ca şi cînd ai ridica o statuie într-o cocină. Citeşte-l pe Pavese: „Să te goleşti în întregime de tine însuţi, pentru că ai scos în afară nu numai ce ştii despre tine, ci şi ceea ce bănuieşti şi presupui că eşti, fiorurile, fantasmele şi viaţa ta cea inconştientă. Şi să faci toate astea cu oboseală continuă şi tensiune, cu grijă şi teamă, cu descoperiri plăcute şi amare înfrîngeri. S-o faci ca şi cînd întreaga viaţă s-ar fi concentrat în acest punct, dîndu-ţi seama că nu preţuieşte nimic dacă nu o ocroteşte şi nu-i dă căldură un semn omenesc, un cuvînt, un suflet S-o faci murind de frig, vorbind în deşert, rămanand singur, zi şi noapte, precum un mort".Da, dacă vei auzi dintr-o dată acest cuvînt ― precum acum, oriunde ar fi, Pavese îl aude pe al nostru ― vei recunoaşte şi vei simţi atît de dorita prezenţă, semnul aşteptat de la o fiinţă care de pe o altă insulă aude strigătul tău, cineva care înţelege gesturile tale, cineva care va fi în stare să-ţi decodifice cifrul tău. Numai aşa vei avea puterea să-ţi continui munca, nemaiauzind pentru un timp guiţatul porcilor. Şi chiar dacă aceasta va dura numai cîteva clipe, vei putea privi eternitatea Nu ştiu cînd, în ce moment de deziluzie, Brahms a făcut să se audă melancolicele trompete pe care le auzim în prima mişcare din Simfonia întîi. Poate că n-a avut încredere în răspuns, pentru că a întîrziat treisprezece ani (treisprezece ani!) pînă să revină asupra acestei opere. Işi va fi pierdut speranţa, va fi fost scuipat de cineva, va fi auzit hohote de rîs batjocoritor în spatele său, va fi crezut că vede priviri dezamăgite. Dar chemarea aceea de trompete a străbătut timpul şi, dintr-o dată, tu sau eu, abătuţi de tristeţe, o auzim şi înţelegem că, din datorie faţă de acel suferind, trebuie să-i răspundem prin ceva, printr-un semn care să-i indice că l-am înţeles.
Mă simt rău acum. Mîine sau peste cîteva zile voi continua să-ţi vorbesc.”
