Che sara...

Invitatie la lectura -Gellu Naum - Zenobia

"Apoi s-a pierdut printre balasturile trestiilor iar Zenobia şi-a lipit de umărul meu umărul ei învelit în fîşia de plastic murdară, neplăcută la atingere, cîrpele se aflau înăuntru, mă simţeam bine în ele şi am plecat amîndoi, umăr la umăr, fără să-i aruncăm măcar o privire lui Iason.

Bineînţeles, înainte de a pleca i-am mulţumit domnului Sima pentru ospitalitate şi i-am făcut chiar un mic gest, de rămas bun, lui Dragoş care, deschizînd o clipă ochii, ne-a zîmbit neînchipuit de prietenos.

Am dus-o pe Zenobia în scobitura digului şi am viermuit acolo, nu ştiu cît timp, fără să ne spunem o vorbă, întinşi umăr la umăr, cu feţele sprijinite de pămîntul umed al alveolei aceleia; era o mare dragoste şi ne lipiserăm unul de altul, în beznă, iar dincolo de noi se întindea pelicula care ne cuprinde pe toţi, ca o amibă ascunsă în fiecare dintre noi.

După un timp, m-am dus cu Zenobia la pădure — noi nu ne-am despărţit niciodată, vă rog să reţineţi amănuntul acesta chiar dacă uneori o să vi se pară altfel — ca să ascultăm foşnetul tufelor şi să aflăm veşti despre lume; era în zodia bătrînilor îndrăgostiţi şi i-am văzut plutind pe deasupra noastră pe cei doi bătrîni uriaşi care, spre toamnă, acoperă cerul; cît au trecut ei, pădurea s-a umplut de gemete şi de mormăituri, ai fi putut jura că tună; apoi s-au dus: noi doi le-am mulţumit pentru cele aflate şi am ieşit, umăr la umăr, pe cîmp. Peste un timp, ne-am dat seama că splendida toamnă care acoperise lumea se apropia de sfîrşit; şi cum, în mlaştini, iernile sînt deosebit de aspre, ne-am pregătit pentru hibernare; am lărgit, cu mîinile noastre, scorbura, am căptuşit-o cu crengile care ni se ofereau singure, n-am lăsat decît o uşă şi o mică fereastră acoperite cu nuiele împletite, ca să putem deschide la nevoie, am presărat pe jos flori de cîmp aproape veştejite, am săpat acolo, înăuntru, o gură de apă, şi fireşte, o mică latrină; zilele se scurgeau lente, soarele deve nea tot mai portocaliu.

Ajunşi aici, vă rog să recapitulaţi pe cînd eu, în aşteptarea iernii, declamam ore în şir iar Zenobia mă acompania bătînd numai cu două degete într-o mică tobă făcută dintr-o bucată de piele găsită pe apă, uscată la vînt şi întinsă peste un ciot de lemn scobit; ciudatele ei ritmuri aminteau clămpănitul berzelor care se pregăteau să plece spre sud. Despre ceilalţi nu mai ştiam nimic, poate că Petru rătăcea prin mlaştini (ultima trestie dinspre nord spu nea că îl zărise trecînd în direcţia oraşului); cît despre Iason, jignit de comportarea lui din timpul scurtei noastre întîlniri, vroiam să-l uit. Din cînd în cînd, în decursul rarelor noastre ieşiri din scorbură, alergam cu Zenobia pe cîmp, ca să ne dezmorţim; de fapt eu alergam pentru că ea zbura, lipită de umărul meu. Odată, cînd ne-am oprit să respirăm pe o movilă, i-am zărit de departe pe domnul Sima şi pe Dragoş, culegeau, pesemne, ultimele flori albastre; i-am salutat de la distanţă, eu fluturîndu-mi mîna dreaptă, Zenobia fluturîndu-şi mîna stingă pentru că umărul meu stîng era lipit de umărul ei drept; domnul Sima şi Dra­goş ne-au răspuns prin semne prieteneşti făcute cu ce mînă vroia fiecare, pentru că ei nu se aflau umăr la umăr.

Astfel am dus-o, săptămîni întregi, ca nişte cîrtiţe, în adăpostul nostru, iar pe deasupra se întin dea imensul cer care, pesemne, noaptea, se împodobea cu toate stelele lui, desfăşurate la nesfîrşit"

Tudor Arghezi - Psalmul de taina

"O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-insul locul mumii,
Femeie răspândita-n mine ca o mireasma-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: sacure,
Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de grumaji
Si m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji
Pe care te-am purtat brăţara la mâna casnica-a gândirii.
Cu care-am năzuit alături să leagan pruncul omenirii.
Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
Si care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea.
Pământ figăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate.

Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o valtoare-ntr-o valtoare,
Si ţarmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde
Si ai lăsat să rătăcească undele mele suferinţe;
Unde ţi mâinile să-ntoarcă în aer caile luminii?
Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cununa spinii?
Si şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Si-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?

Tu ce nfiori pe seşuri plopii când treci din creştet la picioare,
Si prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă calda de răcoare.
Tu ce scrutezi, scotându-ţi sânii pe jumatate din vestminte
Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte,
Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip,
Carora vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;

Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă,
Si frumuseaţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pandi faptura
Si n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura;
Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem,
Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem."

...

...

Flori de departe

"Spune-mi ca vrei si pot sa zbor

Printr-un vartej ametitor,

Pana rasar la tine-n prag,

Sa-mi mori de dor,sa-ti mor de drag…

Spune-mi ca vrei si pot s-ajung

Pe-un drum,oricat ar fi de lung,

Doar ca sa-ti vin in ajutor,

Sa-mi mori de drag,sa-ti mor de dor."

George Tarnea - Balada Mortii Repetate

In jurul Venetiei

Around Venezia from Icam on Vimeo.

Pentru tine, iubirea mea

Asculta mai multe audio Muzica

Serghei Esenin - Omul Negru

"Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste măsură.
Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit.
Mă frâng.
Parcă galopează vântul
Şuierând prin stepa sură,
Parcă-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septemvre-un crâng.

Ca o pasăre din aripi,
Capul din urechi vibrează.
El picioarele trudite
Să-şi mai poarte n-are cum.
Un om negru,
Un om negru,
Un om negru
Vine şi pe pat s-aşează.
Un om negru
Nu mă lasă s-adorm noaptea nicidecum.

Un om negru
Plimbă-un deget pe o carte ticăloasă
Şi ca peste-un mort călugăr,
Mormăindu-mi din abis,
Îmi citeşte viaţa unui zurbagiu,
De patimi roasă,
Împlântând în suflet groaza
Şi umplându-l de plictis.

Un om negru,
Negru, negru!

"Hei, ascultă-mă, ascultă -
Mormăie mişcându-şi gheara -
În această carte-s multe planuri mari
Şi mari idei.
Acest om trăit-a-n ţara
Care-o stăpâneau scârbavnici,
Prefăcuţi şi mari mişei.

Ţara ceea, în decemvre,
E drăceşte de frumoasă sub zăpezile de spumă,
Viscolele ţes fuioare
De pe caierele moi.
Acest om a fost odată aventurier,
Nu glumă,
De cea mai aleasă viţă
Şi de cel mai falnic soi.

A fost fercheş,
Pe deasupra şi poet, c-o înnăscută,
Deşi nu prea mare forţă,
Care nu plăcea oricui.
Pe-o femeie oarecare,
Peste patruzeci trecută,
O numea fetiţă scumpă
Şi spunea că-i dragă lui.

Fericirea - spunea dânsul -
E în dibăcia mâinii şi în agerimea minţii.
Cei cu suflete stângace sunt în veci nefericţi.
Nu-i nimic
Că-n traiul nostru biciuirea suferinţei
Ne aduce gânduri false
Şi ne lasă istoviţi.

Când te bântuie tristeţea,
Când pierzi toate,
Când te doare,
Când te-nşfacă gerul vieţii,
Sub furtuni, sub ani, sub vânt, -
Să zâmbeşti cu nepăsare
E cea mai înaltă artă
Dintre câte-s pe pământ."

"Omule, omule negru!
Nu vei cuteza aceasta,
Doar în valuri,
Ca scafandru nu ţi-e rostul să te-njugi,
Mi-e indiferentă viaţa unui biet poet
ce umblă după chefuri şi scandaluri.
Te poftesc oricui, nu mie,
S-o citeşti şi să-l îndrugi."

Omul negru
se încruntă şi se uită fix la mine.
În vomitături albastre ochii lui s-au înecat.
Parc-ar vrea făţiş să-mi spuie
Că-s tâlhar fără ruşine,
Că pe cineva câineşte l-am căznit
Şi l-am prădat.

... Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste măsură.
Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit.
Mă frâng.
Parcă galopează vântul
Şuierând prin stepa sură,
Parcă-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septemvre-un crâng...

Noaptea e geroasă.
Doarme
Liniştea răscrucii goale.
Singur stau la geam.
Pe nimeni
Nu aştept.
MI-e gândul stâns.
A acoperit tot şesul varul nisipos şi moale.
Nişte călăreţi - copacii -
În grădina mea s-au strâns.

Undeva, cobind, boceşte cucuvaia,
Ca un scheaun.
Iscă tropot de copite
Sumbrii călăreţi de lemn.
Iată iarăşi
Omul negru
S-a ivit,
S-a pus pe scaun,
Dând jobenul către ceafă,
Desfăcându-şi haina, demn.

"Hei, ascultă-mă, ascultă! -
Mârâie, privindu-mi faţa care parcă-nţepeneşte
Şi plecându-se asupra-mi tot mai rău,
Mai fioros, -
Până astăzi niciodată n-am văzut aşa prosteşte
Suferind de insomnie pe-un mai mare ticălos.
Ah! Să presupunem însă c-am greşi!
Afară-i lună.
Ce mai vrea şi luna asta
Toropită-n bălţi cereşti?
Poate c-o îmbie tainic
"Ea"
Cu coapsa groasă,
Brună,
Printre lirice miazme
De iubire să-i citeşti.

Ah! Mi-s foarte dragi poeţii!
Şleahtă de caraghioşi.
Eu îmi amintesc povestea cunoscută şi banală
Cum unei studente,
Pline pe obraz de coşi,
Din mers
O hâzănie pletoasă, ros de poftă sexuală,
Îi vorbeşte prins de vervă
Tocmai despre univers.

Nu mai ştiu,
Nu mai ţin minte,
Într-un sat, poate-n Kaluga,
Poate undeva-n Reazan,
Trăia un copil cuminte,
Cu păr galben,
Ochi albaştri,
În familia lui simplă şi săracă
De ţărani.

Şi-a crescut,
Acum e vârstnic
Şi poet - chiar de elită.
De-o puetere nu prea mare,
Dar de-un nesecat tumult.
Pe-o femeie oarecare,
Peste patruzeci pornită,
O numea fetiţă scumpă
Şi-o iubea nespus de mult."

"Omule, omule negru!
Eşti un oaspăt de ocară.
Faima ta de când e lumea
Se lăţeşte peste tot."
Sunt turbat,
M-a prins furia -
Şi bastonul sare, zboară,
Cu nebună-nverşunare
Îl izbeşte drept în bot.

Luna a murit.
La geamuri
Zorile-s albastre, line.
Ah, tu, nuoapte crudă,
Ce-ai scornit, ce-ai vrut s-arăţi?
Cu jobenu-n cap pe scaun
Şed
Şi nimeni nu-i cu mine.
Singur sunt, bolnav...
Şi-oglinda
Zace spartă în bucăţi."

Ochii tai...

Asculta mai multe audio Muzica

"Toate gandurile mele, nestiute nici de stele
Ochii tai mi le ghicesc..."