Aiureala de seara

s-a strambat azi soarele in privirile mele
ca si cum n-ar fi stiut sa dea vreun sens unor
lacrimi tarzii
Primavara. Seara tarziu. Se aud doar minutele scurse in noapte. Nerabdare si neputinta, incordare…privesc cartile asezate intr-o ordine plictisitoare. O aleg pe cea care-mi aminteste de tine si-mi las obrajii mangaiati de paginile ei. Toate astea cu o demnitate neobisnuita si cu tone de tristete acompaniate de lumina felinarelor de afara. Ploua. Ma asez turceste in fotoliul mare de langa geam si te astept ca in fiecare seara, acolo la fereastra dintre lumi… a ta…cea din afara, a mea, cea din interior, atat de ireala uneori.
Inchid surazand doar cate un ochi, pentru ca mi-e atat de teama sa nu-mi fie intuneric fara tine. Te imbratisez asa , mereu, aproape in toate acele seri in care imi aduc aminte de mine, inlantuindu-ma precum o planta otravitoare si calda in jurul gandurilor mele. Mi-ai imbracat mereu noptile in satin negru lucios, arzator si catifelat si simt, pentru a nu stiu cata oara , ca-n viata aceasta n-am sa mai cunosc alt orizont decat cel al privirilor tale.