Aiureala de marti seara

Infrigurata m-am simtit azi, de vremea ticaloasa de afara, sau mai mult de raceala gandurilor mele. M-am intrebat care mi-e bucuria zilei de maine si-am descoperit ca niciuna, poate doar ca apare reeditata Cella Serghi si panza ei de paianjen, citita si recitita de atatea ori. Week-endul trecut am fost la concertul lui Tudor Gheorghe, la Sala Palatului...Mahalaua mon amour...Singura mea incantare a fost ca in fata mea, a oprit un taxi si din el a coborat cu un aer distins, inaltator, Ileana Vulpescu pe care o admir de multa vreme. In rest, specacolul a sunat a inmormantare si a jale crunta. Mi-a venit sa ies din sala pentru ca la un moment dat am simtit ca nu mai am aer. Imi doream sa aud cantece de dragoste, de iubiri imposibile...in fine poate exagerez si eu intr-o oarecare masura...cum toata lumea a vorbit pana atunci in jurul meu de cutremur, perceptia mea asupra cantecelor din spectacol n-a fost una stralucita. Nu mai vad iubire in jurul meu, doar interese marunte, meschine, minciuna si prefacatorie cat cuprinde. E greu sa mai gusti un spectacol, sa mai admiri o floare, sa mai intelegi zbuciumul din tine in astfel de vremuri. Poate c-am devenit niste monstri incapabili sa mai reactionam la frumos, la normalitate. Naiba le mai stie. Unde-i echilibrul nostru...pe marginea unei prapastii, cea a trairilor noastre fara continut, valori si esenta.
Si da zice bine cantecul....n-ai parasit niciodata inima mea...
Mi-e dor de tine...asculta...