Leny Caler si Camil Petrescu

"E frumoasa, e tanara, are o simplicitate de vorba admirabila - si mi se pare asa de inexplicabil ca vine spre mine" marturisea Mihail Sebastian in Jurnalul sau despre tanara actrita a Nationalului bucurestean - Leny Caler.

Leny Caler (sau Leni, cum ii scrie Sebastian numele) face parte din acea categorie a figurilor interbelice care fascinau si atrageau atentia, dar care au ramas in istorie prin amintirile altora. De obicei, ne raportam la trecut prin memorii sau prin obiecte concrete lasate in urma de un om. Leny Caler a fost supusa efemerului, o actrita evreica al carei rol se incheia in momentul in care cobora de pe scena si care nu putea lasa in urma sa decat o imagine in mintea celor care o admirau si priveau, amintire pusa mai apoi in cuvinte.

Va amintiti de misterioasa doamna T din Patul lui Procust, de Camil Petrescu? Personajul o are ca model, de fapt, pe fermecatoarea Leny Caler, pentru care si Camil Petrescu facuse o pasiune ascunsa. Corina din Jocul de-a vacanta de Mihail Sebastian e tot Leni. Arghezi i-a dedicat o "Inscriptie" in Bilete de Pagal unde spunea, printre altele "Esti o bijuterie, albastra in lumina ochilor, cu mozaicuri, cu metale si cu vopseli imposibile, in sangele dumitale, daca ai" (citat preluat din Intoarcere in Bucurestiul interbelic, de Ioana Parvulescu).

Ioana Parvulescu scria ca Leny Caler a avut o copilarie ciudata, cand pleca frecvent de acasa, pentru ca apoi sa intre intr-o trupa ambulanta de teatru. Leny Caler era sotia dramaturgului Scarlat Froda, cu care a avut un mariaj lung, lucru care nu a impiedicat-o insa sa aiba aventuri amoroase cu personalitati din lumea culturala. Despre Leny circulau multe barfe, unele adevarate, unele nu, ea preferand sa pastreze mereu discretia asupra relatiilor sale. Era cocheta si frivola, cu farmecul unei curtezane care stie sa se poarte in orice situatie si sa fascineze orice barbat prin gesturi mici. Totusi, chiar ea ii spune lui Sebastian ca "Sunt, ce e drept, capricioasa, cocheta si frivola. Dar n-am facut niciodata ceva numai din cochetarie, capriciu, frivolitate".

"Ea, superba. Are cu mine nu stiu ce timiditate, care o face grava", scria Sebastian. Mihail Sebastian a trait o ciudata si inegala poveste de dragoste cu frumoasa actrita, cu suisuri si coborasuri si cu multe nesigurante. Chiar el spunea ca ar fi nebun sa creada ca Leny nu are si alti amanti, dar fascinatia pe care o avea asupra lui depasea toate acestea. In schimb, Leny nu-l placea ca barbat, il admira intelectual, aflam tot din cartea Ioanei Parvulescu. "E o dama draguta. Dar inainte de a fi draguta e dama. A nu se uita", noteaza Sebastian in Jurnal.

O relatie mai putin cunoscuta a avut-o cu Camil Petrescu, personalitate puternica, teribil de gelos, care ii dormea la usa, ii scria scrisori de dragoste "cele mai deosebite si mai nuantate scrisori primite de la un barbat" (citat preluat din Intoarcere in Bucurestiul interbelic), cum spunea chiar ea, peste ani, in cartea de memorii "Artistul si oglinda". Camil Petrescu i-a spus la un moment dat lui Sebastian "Si tu esti Ladima!", referindu-se la pasiunea pentru aceeasi femeie.

Numele ei apare in jurnalele intime scrise de persoane importante ale epocii, traverseaza vietile lor si ne lasa noua, cititorilor, un gust de mister. Daca pe Eliade il citim si ne e familiar, pe Sebastian la fel, il citim sau ii vedem piesele, pe Camil Petrescu il citim, despre Leny Caler doar auzim. Poate daca ar fi fost actrita de televiziune si ar fi lasat imagini concrete in urma ei, ar fi acum una dintre figurile cult ale perioadei interbelice. Totusi, ea a jucat in 1927 intr-unul dintre primele filme romanesti, "Drmul iertarii", din pacate pierdut. Asa, o reconstituim din franturi de jurnal si din povesti. Foarte putini ii stiu cartea de memorii, aparuta tarziu, si poate e mai bine ca e asa.
Dupa razboi, Leny Caler a plecat la Berlin, asa ca a disparut din atentia publica.

"Camil Petrescu îi citea din propriile cărţi, îi rafina gusturile în materie de literatură, o învăţa cum să nu interpreteze vulgar un rol. Mihail Sebastian scrie de dragul ei o piesă de teatru – Jocul de-a vacanţa –, iar în jurnalul său suferă pînă la sufocare din dragoste neîmpărtăşită.

Povestea de amor dintre actriţa Leny Caler şi Camil Petrescu se înfiripă la începutul perioadei ei artistice, pe vremea cînd, tînără, reuşise să capteze atenţia iubitorilor de teatru mai mult prin şarm şi o anumită blîndeţe în mimică decît printr-o interpretare profundă a rolurilor. Leny avea ceea ce se cheamă talent pentru meserie, însă lipsa unui bagaj cultural care s-o fi făcut să simtă amplitudinea sau, dimpotrivă, cumpătarea gestuală a unui personaj o reducea la o actriţă a rolurilor mărunte, care să nu presupună prea multe adîncimi psihologice şi expresivitate. De fapt, nici nu s-ar fi putut ca performanţele ei să fie altfel. Născută într-o familie nevoiaşă, uşor dezorganizată, Leny Caler a fost un copil crescut mai mult la cheremul norocului, cu şcoala făcută în salturi şi perioade de lungi hoinăreli nemotivate de acasă. Dîndu-se orfană, se lipea la întîmplare de vreo familie, care o găzduia cu săptămînile, iar la 12 ani intră într-o trupă ambulantă cu care pleacă să cînte prin tîrguri de provincie. Tinereţea o prinde în Bucureştiul interbelic, perioadă în care vedem o Leny care se definea ca prezenţă: o femeie de o frumuseţe nici prea prea, nici foarte foarte, cu o faţă ovală ca un pepene galben, mignonă, dar care odată intrată în rolul unei piese de teatru, regizorul ar fi putut exclama la fel ca şeful nostru de azi care stă în cumpănă în faţa unui tînăr doritor de angajare: "Măi, tu ai ceva al tău! Ai ceva!". Într-un cuvînt, era o prezenţă interesantă.

DOMN’ PROFESOR. Relaţia dintre ea şi Camil Petrescu începe ca într-un scenariu clasic de film. Scriitorul o remarcă jucînd într-o piesă şi scrie un articol de bine despre tînăra actriţă. Viaţa face ca printr-o prietenă comună s-o cunoască şi iată ce povesteşte Leny la senectute: "Eram emoţionată, curioasă foc să cunosc un ziarist, poet şi romancier, primul care a scris într-un ziar despre mine. Mare mi-a fost uimirea cînd am văzut în faţa mea un tinerel, mic de statură, dar bine legat, proporţionat, cu păr blond-şaten, cu o frunte înaltă, puţin bombată, cu sprîncene bine marcate, de sub care mă priveau doi ochi de un albastru neverosimil, ca de mărgea, nu prea mari, dar vii, inteligenţi. Mă privea zîmbind copilăreşte, dulce. Am zîmbit şi eu, încîntată că aveam în faţa mea un bărbat care părea atît de tînăr, nu un scriitor cu aer grav, a cărui seriozitate m-ar fi îngheţat. Ne-am plăcut şi ne-am simţit bine împreună din primul moment".

Actriţa povesteşte că din acea seară se văd zilnic, iar noi putem spune că atunci a început şi o etapă de niscaiva şlefuire intelectuală a femeii. Cum pică bine oricărui scenariu de film romantic, Leny habar n-avea de dedesubturile scriitoriceşti ale lui Camil Petrescu – "Eu nu citisem şi nu cunoşteam nimic din ceea ce scrisese el pînă atunci" –, drept pentru care seri întregi şi le petrece ascultîndu-l citind fragmente din cărţile sale. După o vreme, scriitorul observă vidul cultural al fetei şi începe să-şi rafineze tînăra. "Venea mereu cu cîte o carte nouă, îmi cerea să-i explic ce-am înţeles din cartea precedentă. Era un examen destul de greu pentru mine, care nu întotdeauna înţelegeam ce citeam. Camil îmi dădea, cu răbdare, explicaţii, mă învăţa să gîndesc şi să înţeleg sensurile mai adînci ale lecturii. Cînd reuşeam, mă lăuda, dar cînd mergea mai greu se înfuria şi-mi spunea uneori vorbe grele, jignitoare. Era un profesor destul de sever, dar nu mă supăram pe el, ştiam că are dreptate. De altfel, prinsesem gustul lecturii, fapt care-l încînta pe Camil."

CAMIL? UN GELOS. "Era atît de suspicios în gelozia şi mîndria lui, încît a stat odată o noapte întreagă în faţa uşii mele închise, bănuindu-mă că sînt acasă şi nu vreau să deschid. Eu dormisem la o colegă care era bolnavă şi am rămas stupefiată cînd l-am găsit dimineaţa aşteptîndu-mă pe treptele din faţa casei, palid şi obosit. Jenat de bănuiala lui nejustificată, împăcarea a fost, de data asta, uşoară pentru mine...", scrie în cartea sa de memorii actriţa. Dar ce vrea să spună Leny Caler cu formularea "de data asta"? Să fi fost gelos Camil Petrescu precum Ştefan Gheorghidiu pe Ela în "Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război"? Se pare că... da.

Actriţa povesteşte că "frecventele şi aprinsele discuţii avute cu Camil se terminau cu o despărţire. Ele se iscau din pricina interpretărilor lui greşite despre unele gesturi ale mele, din cauza firii lui geloase". Odată, într-un sejur la mare, Leny gustă din prăjitura comeseanului, un avocat. Camil interpretează greşit aparentul gest de intimitate dintre cei doi, se scoală vijelios şi pleacă de la masă şi din Mangalia. Împăcările veneau însă dulci şi tandre: "După una din certurile noastre, pentru a şterge cuvintele jignitoare, aspre, pe care mi le spusese, mi-a trimis un buchet de flori. Din păcate, eu nu eram acasă, nu era nimeni ca să le primească. Mi-a scris a doua zi: «Florile întoarse din drumul lor spre tine au înflorit la mine, sub privirile mele triste...»".

Memoriile publicate la bătrîneţe de actriţă sunt însă sincere pînă la un punct, o brumă de discreţie şi înţelepciunea tipică vîrstei îmbrăcînd coperţile cărţii într-o atmosferă de idilă pe cît de trecătoare, pe atît de nevinovată. De fapt, la data aceea, se pare că Leny se simţea măgulită de iubirea scriitorului, dar, în acelaşi timp, spera să-şi asigure un viitor călduţ, departe de griji financiare, prin căsătoria cu criticul Scarlat Froda, un bărbat cu bani, conducător de gazetă. "Femeia aceasta mi-a dat halucinaţia unei desăvîrşiri. Această halucinaţie n-o pot rupe din mine, fără să rup şi fire de carne – nota Petrescu, ca la cîteva luni să adauge – ea are tot dreptul. Şi pe urmă trebuie să fiu rezonabil. Ceilalţi – şi ei schimbaţi cu rîndul – au bani..."

ŞI CU SEBASTIAN. Nu ştim cum a continuat relaţia dintre Leny Caler şi Camil Petrescu – dacă de la iubire au trecut la simplă amiciţie şi nimic mai mult –, cert este că, peste ani, cînd actriţa era măritată cu Scarlat Froda şi admirată de mai toate personalităţile vremii, Mihail Sebastian, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Camil Petrescu, se îndrăgosteşte la rîndu-i şi suferă cîineşte din pricina ei. Drama e simplă. Leny este îndrăgostită de scrisul lui, dar nu-l place ca bărbat. Ba chiar e uşor dezamăgită cînd îl cunoaşte: "În entuziasmul şi în graba tinereţii mele, n-aveam dorinţă mai vie decît să cunosc, cît mai curînd, autorul al cărui scris mă fermeca, mă tulbura chiar. Şi, într-o bună zi, mi-a fost prezentat. Am fost surprinsă şi – de ce să nu mărturisesc – chiar puţin dezamăgită cînd l-am văzut. Nu-mi venea să cred că tînărul din faţa mea, timid, stîngaci, cu o înfăţişare insignifiantă, este autorul, talentatul autor al articolelor din ziare, al nuvelelor care mă încîntaseră.

N-aveam atunci de unde să ştiu că Sebastian, timid din fire, era şi mai intimidat de prezenţa mea. Mă văzuse pe scenă şi aveam pentru el – ca pentru orice tînăr spectator – mirajul actriţei de succes pe care o admiraseră".

JOCUL DE-A VACANŢA. Uşor, uşor, Sebastian se face plăcut prin discuţii şi polemici consumate pînă la ore tîrzii în restaurante, toate armele de îndrăgostit întorcîndu-i-se însă împotrivă ca nişte lame ascuţite de cuţit. "Aveam aseară, plecînd de la Leni, sentimentul că, dacă m-aş sinucide în chiar noaptea aceea, aş face-o împăcat, aproape cu voie-bună... N-am să-i pot explica niciodată cît de mult înseamnă – sau putea să însemne – ea pentru mine. Şi nici eu nu-mi dau seama dacă o iubesc cu un mare amor sau cu ultimele mele rezistenţe de viaţă".

Într-o seară, arătîndu-se sceptic şi contestînd dramaturgia, Leny, atinsă în orgoliul de actriţă, îl provoacă pe scriitor să încerce să scrie o piesă de teatru, ca să-i demonteze prejudecata că a scrie teatru nu e tocmai floare la ureche. Sebastian pune prinsoare că într-o lună piesa va fi gata, cu ea distribuită în rol principal, şi timp de o lună scrie. Scrie, imaginînd un personaj pe personalitatea actriţei şi jucat de ea la înălţimea reveriilor lui. La scurt timp, spre surprinderea ei, Sebastian îi pune în braţe piesa Jocul de-a vacanţa. Dezamăgirile însă abia acum i se arată.

"Rolul era scris pentru mine, pe calităţile şi temperamentul meu, iar el pretindea că, în scenele de dragoste pe care le aveam cu Vraca, nu eram destul de caldă, de feminină. Îmi păreau cu atît mai nedrepte observaţiile lui, cu cît în acea vreme eram cu adevărat îndrăgostită de Vraca, aşa că sentimentele eroinei din piesă erau redate cu o reală sinceritate. Această mărturisire a mea l-a scos din fire pe Mihai – era, poate, gelozie? –, care mi-a replicat că acest argument e fals şi neartistic", povesteşte în cartea de memorii Leny.

Nemulţumirea îl împinge pe Sebastian să noteze şi el în jurnal: "Am văzut-o pe Leni şi i-am comunicat decizia mea de a da piesa lui Iancovescu şi Mariettei. Numai în cazul în care această soluţie ar eşua, aş putea să-i pun din nou piesa la dispoziţie. A primit vestea cu destulă stăpînire, dar cu o emoţie vizibilă. Poate nu «emoţie». Surpriză, necaz, regret – şi departe, departe de tot, nevoia de a izbucni în lacrimi. Asta e logica stupidă a jocului nostru. Atît timp cît ştia că piesa îi aparţine, că pentru ea o scriu şi pentru ea o păstrez, era neglijentă pînă la indiferenţă. Acum, cînd o pierde sau cînd e ameninţată s-o piardă, piesa îi devine necesară şi suferă de a nu o mai avea. Iar eu – nici eu nu sunt altfel. Regăsesc acea "muflerie intermitente" de care vorbeşte Swan. Ajunge puţină nelinişte, ajung îndoiala, întrebarea, presupunerea că îi sînt indiferent, pentru ca să sufăr că n-o văd şi să mă gîndesc zi şi noapte la ea. Dar cînd (cum s-a întîmplat azi-dimineaţă) o găsesc învinsă, fără rezistenţă, gata să mă iubească, atunci dintr-o dată îmi recapăt distanţa şi încetez a o mai iubi. Am avut azi-dimineaţă impresia că e urîtă. Nu-mi plăcea pur şi simplu – ceea ce mi se întîmplă pentru prima oară de cînd o iubesc. Dar ştiu bine că nu-i adevărat şi că – chiar dacă ar fi – nu are importanţă. Adevărul e că azi-dimineaţă eu eram stăpîn pe jocul meu şi ea nu – ceea ce o obliga pe ea să mă iubească şi pe mine să n-o iubesc. Mecanism psihologic de o simplicitate copilăroasă şi care funcţionează mereu la fel.

De altfel, asta n-o împiedică să rămînă, ca şi în trecut, cochetă, mincinoasă, inocentă într-un sistem întreg de minciuni. Îmi făcea rău s-o ascult cum îmi explică incidentul de miercurea trecută. Recitirea recentă a lui Swan îmi arată încă o dată cît de mult seamănă comedia noastră cu toate comediile de amor. Leni e şi ea o Odette oarecare, iar eu un şi mai oarecare Swan".


RESEMNARE. Vin luni întregi de chin în care Sebastian simte inutilitatea iubirii, cu momente de idolatrizare sau, din contră, de luciditate stranie, în care vede o Leny mică sufleteşte, urîtă şi fără chichirez. Într-un final, extenuat sufleteşte, Sebastian notează: "Am terminat cu ea... dar dacă faptul în sine a fost destul de uşor, fără violenţă, pe jumătate surîzînd, să nu mi se pară că de aici încolo va fi la fel de uşor. Vin acum ceasurile de nelinişte absurdă, nevoia sufocantă de a o vedea, obsesia telefonului care nu mai sună, tentaţia de a pune mîna pe receptor şi de a o chema, speranţa de a o întîlni «întîmplător» pe stradă, mica alarmă de a trece prin faţa teatrului, nevoia de a ridica privirea, cînd trec pe strada ei, spre ferestrele ei – să văd dacă sînt luminate şi, dacă sînt, cine este la ea în vizită – şi dacă nu sînt, unde o fi ea la ora asta? etc. etc. etc.

Dar toate astea, pe care le cunosc atît de bine, va trebui să le primesc cu resemnare. Va trebui să rezist. Şi va trebui, în sfîrşit, să-mi recîştig acea calmă, odihnitoare uitare, pe care de cîteva ori am cucerit-o, şi tot de atîtea ori am pierdut-o din imprudenţă, din neatenţie. Căci, dragul meu, recunoaşte, eşti prea bătrîn, şi ai în viaţă destule alte mizerii, pentru a mai întîrzia în această tristă, trivială şi neserioasă poveste. Nu-ţi dau nici o scuză. Va fi greu, desigur – şi dovadă că va fi e că ţi-o spun acum, o oră după «telefonul despărţirii», cînd rana e încă sub anestezie. Nu doare, dar va durea. Tocmai de aceea!".

Sărăcia, teama de persecuţie şi instabilitatea socială provenite din faptul că scriitorul era de origine evreiască îl fac pe Sebastian să-şi mute centrii de atenţie spre alte temeri existenţiale, imaginea lui Leny estompîndu-se ca umbra. La cîteva luni de cînd naziştii fuseseră alungaţi din România, moare strivit de un camion. Leny Caler pleacă în exil la Berlin, protipendada bucureşteană uitînd-o la fel de repede cum o şi remarcase. Peste ani, istoricii literari au avansat ideea că ea ar fi fost muza lui Camil Petrescu pentru zămislirea unuia dintre cele mai interesante personaje feminine din literatură, Doamna T. din Patul lui Procust. Alţii, din contră, o văd mai degrabă în personajul Emilia din aceeaşi carte. Despre actriţă aduce voalat vorba şi scriitoarea Cella Serghi în cartea sa de memorii, şi ea îndrăgostită de Camil Petrescu."


Sursa :
Jurnalul National
http://metropotam.ro/D-ale-Bucurestilor-index/