Hermann Hesse - Lupul de stepa

"Nu pot să vă răspund la nici o întrebare, nu pot să răspund nici la propriile mele întrebări. Sînt la fel de neajutorat şi de consternat de cruzimea vieţii ca şi dumneavoastră. Cu toate acestea, cred că absurditatea poate fi învinsă, conferind, neîntrerupt, vieţii mele un sens. Cred că nu sînt răspunzător de raţiunea sau de absurditatea vieţii, dar sînt, în schimb, răspunzător de ceea ce fac cu propria şi unica mea viaţă." - Herman Hesse

"Lupul de stepă era un bărbat de aproape cincizeci de ani care, într-o bună zi, acum cîţiva ani, s-a prezentat în casa mătuşii mele, interesîndu-se de o cameră mobilată. A închiriat mansarda şi micul dormitor care se afla alături şi a revenit după cîteva zile cu două geamantane şi un cufăr mare cu cărţi, locuind apoi la noi timp de nouă sau zece luni. Trăia foarte liniştit şi retras, încît sînt sigur că n-am fi făcut cunoştinţă niciodată dacă vecinătatea dormitoarelor noastre nu ne-ar fi prilejuit, în mod întîmplător, cîteva întîlniri pe scară şi pe coridor, căci omul acesta nu era cîtuşi de puţin sociabil, ba chiar era un ursuz cum nu-mi mai fusese dat să văd pînă atunci, era un adevărat lup de stepă, adică întocmai aşa cum îşi spunea el uneori, o fiinţă străină, sălbatică şi pe deasupra sfioasă, ba chiar foarte sfioasă, venită dintr-o lume diferită de aceea în care trăiam eu. Se retrăsese într-o singurătate extremă datorită firii şi destinului său, fiind conştient că asta îi era soarta, dar despre toate acestea nu am putut să aflu de fapt decît din însemnările care ne-au rămas de la el ; într-o anumită măsură l-am cunoscut însă mai înainte din scurtele noastre întîlniri şi discuţii, găsind că imaginea pe care mi-am făcut-o despre el din însemnările sale corespundea în esenţă cu imaginea, fireşte mai palidă şi mai lacunară, rezultată din contactul meu personal cu el. Din întîmplare eram de faţă în momentul în care lupul de stepă păşise pentru prima oară în casa noastră, devenind chiriaşul mătuşii mele. A sosit pe la prînz, farfuriile nu fuseseră încă strînse de pe masă, iar eu mai aveam o jumătate de oră liberă pînă cînd urma şă mă întorc la birou. N-am să uit impresia stranie şi foarte contradictorie pe care mi-a produs-o la prima noastră întîlnire. Intrase pe uşa cu geamlîc, după ce trăsese de clopoţel, iar mătuşa îl întrebase în antreul semiîntunecos ce doreşte. El însă, lupul de stepă, îşi ridicase capul lunguieţ, cu părul tuns scurt, adulmecînd şi spuse înainte de a-i răspunde sau de a se recomanda : „O, ce frumos miroase aici." Spusese asta zîmbind, iar buna mea mătuşă zîmbise şi ea, in vreme ce eu găseam că vorbele prin care se recomandase erau mai degrabă caraghioase, încît mi-a fost pe loc antipatic.
„Ei bine", zise el, „am venit pentru camera pe care vreţi să o închiriaţi."
Abia cînd urcarăm toţi trei scara spre mansardă am reuşit să-l privesc mai îndeaproape. Nu era înalt de statură, însă mergea şi îşi ţinea capul ca un om înalt, purta un palton modern, comod, fiind îmbrăcat, dealtfel, corect şi totuşi cam neglijent; era proaspăt bărbierit, iar părul lui tuns foarte scurt încărunţise pe ici pe colo. Mersul său nu-mi plăcu la început deloc, căci lăsa o impresie de oboseală şi nehotărîre, iar asta nu se potrivea nici cu profilul său dur, bine conturat, nici cu tonul şi felul său temperamentos de a vorbi. Abia mai tîrziu am băgat de seamă şi am aflat că era bolnav, ceea ce îl făcea să meargă anevoios. Cu un zîmbet aparte, care mi-a fost la fel de antipatic, cerceta scara, pereţii şi ferestrele şi dulapurile înalte aflate în casa scării; toate păreau să-i placă, dar îi păreau totodată şi cam caraghioase. In general, omul acesta îţi lăsa impresia că vine dintr-o lume necunoscută, poate din nişte ţări de dincolo de Ocean, încît considera că tot ceea ce vedea aici, la noi, era drăguţ, dar în acelaşi timp şi întrucîtva caraghios. Dealtfel trebuie să spun că era politicos, chiar prietenos, acceptase deîndată totul fără nici o obiecţie, şi casa, şi camera, şi chiria, şi costul micului dejun, şi cu toate acestea, în preajma acestui om domnea o atmosferă distantă şi, cum mi se păru mie, nefirească sau duşmănoasă. Inchirie camera, apoi închirie şi dormitorul, ceru informaţii în legătură cu încălzirea, cu apa, cu serviciile şi cu regulile casei, ascultă totul atent şi amabil, le acceptă pe toate, oferi pe loc un avans pentru chirie, şi cu toate acestea dădea impresia că nu prea punea suflet, că tot ceea ce făcea acum i se părea caraghios, lipsit de seriozitate, de parcă era o ciudăţenie să închiriezi o cameră şi să vorbeşti nemţeşte cu cineva, el fiind de fapt preocupat în sinea lui de nişte lucruri cu totul diferite. Cam aceasta era impresia mea şi ea n-ar fi fost bună deloc, dacă alte detalii nu m-ar fi determinat să mi-o corectez în multe privinţe. In special chipul acestui om îmi plăcuse de la bun început; îmi plăcuse în ciuda unei anumite expresii de rezervă distantă, era un chip poate întrucîtva deosebit şi trist, însă treaz, bîntuit de gînduri, trădînd multă trudă şi mult spirit. în afară de aceasta, mă mai îmbunară şi politeţea şi amabilitatea lui lipsite de orice undă de aroganţă, chiar dacă păreau să-l coste un oarecare efort — dimpotrivă, emanau o duioşie ce aducea cu o rugă mocnită, fapt pe care mi l-am explicat abia mai tîrziu şi care m-a cîştigat deîndată întrucîtva de partea lui."

Încă din timpul primei noastre discuţii din faţa araucariei îşi spusese lup de stepă, lucru care, de asemenea, mă uimea şi mă tulbura întrucâtva. Ce fel de expresii mai erau şi astea?! Dar a trebuit să-i accept expresia nu numai pentru că mă obişnuisem cu ea, dar şi pentru că nu trecu mult şi nu-l mai numeam pe acest om în sinea mea, în gândurile mele, altfel decât lup de stepă, şi nici în ziua de azi nu ştiu să existe vreun alt nume mai potrivit pentru o asemenea apariţie. Un lup de stepă rătăcit printre noi, pierdut prin oraşe, în traiul turmei - nici o altă imagine nu ar fi putut oglindi mai izbitor felul său de a fi, sfioasa lui însingurare, sălbăticia lui, neliniştea lui, dorul lui de un cămin şi faptul că nu-l avea.[...]Îmi aduc aminte şi de o altă seară. Eram singur acasă, mătuşa plecase, iar cineva sunase la uşă, am deschis şi am văzut o femeie tânără, foarte drăguţă, pe care am recunoscut-o în momentul în care a întrebat de domnul Haller: era femeia din fotografia ce se afla în camera lui. I-am arătat uşa lui şi m-am retras; femeia rămase o vreme sus la el, apoi i-am auzit cum coboară scara şi ies împreună, voioşi şi bine dispuşi, antrenaţi într-o discuţie plină de haz. M-a mirat foarte mult să văd că pustnicul acesta avea o iubită, şi încă ce iubită, atât de tânără, de drăguţă şi elegantă, aşa încât toate presupunerile mele în legătură cu el şi cu modul lui de viaţă mi se încâlciră din nou. După un ceas se întoarse însă acasă singur, cu pas greoi, trist, urcă cu dificultate scara şi apoi îşi târşâi paşii ore întregi în sus şi în jos prin cameră, încet, întocmai ca un lup închis într-o cuşcă, iar lumina arse în camera lui toată noaptea, aproape până în zori.Nu ştiu absolut nimic despre relaţiile dintre ei şi nu vreau să mai spun decât următoarele: l-am mai văzut o dată cu femeia aceea, în oraş, pe stradă. Mergeu la braţ, el părea fericit, iar eu mă minunam câtă graţie, chiar câtă naivitate copilărească putea să existe uneori pe chipul său altfel mereu neliniştit şi am înţeles-o atunci pe femeia aceea. În seara aceleiaşi zile se întoarse însă acasă tot trist şi deprimat; l-am întâlnit la uşa de la intrare, sub palton ţinea, aşa cum obişnuia uneori, sticla cu vin italienesc, apoi îşi petrecu toată noaptea în văgăuna lui de sus, în tovărăşia vinului. Îmi părea rău de el, căci numai viaţă nu mai era asta, o viaţă nemângâiată, pierdută, lipsită de orice apărare!(...)

"Îţi plac", a continuat ea, "tocmai din motivul pe care ţi l-am spus deja; eu ţi-am învins singurătatea, te-am prins când te aflai chiar în pragul iadului şi te-am trezit din nou. Dar aştept mai mult din partea ta, mult mai mult. Vreau să te îndrăgosteşti de mine. Nu, nu mă contrazice, lasă-mă să vorbesc! Îţi plac foarte mult, o simt, şi îmi eşti recunoscător, dar nu te-ai îndrăgostit încă de mine. Vreau să te fac să te îndrăgosteşti, asta mi-e meseria, căci din aşa ceva trăiesc, din iscusinţa de a-i face pe bărbaţi să se îndrăgostească de mine. Însă fii foarte atent, nu fac lucrul acesta pentru că te-aş găsi neapărat încântător. Sînt tot atît de puţin îndrăgostită de tine, Harry, ca şi tu de mine. Dar am nevoie de tine, la fel cum tu ai nevoie de mine. Tu ai nevoie de mine în momentul de faţă fiindcă eşti deznădăjduit şi îţi trebuie cineva care să te împingă în apă şi să te învioreze astfel din nou. Ai nevoie de mine ca să înveţi din nou să dansezi, să înveţi să râzi, să înveţi să trăieşti. Eu, însă, am nevoie de tine nu acum, ci mai târziu, şi anume, pentru ceva foarte important şi frumos. Când te vei fi îndrăgostit de mine am să-ţi dau ultima mea poruncă, iar tu ai să te supui şi va fi bine aşa şi pentru tine şi pentru mine."(...)"N-o să-ţi vină uşor, dar ai s-o faci. O să-mi îndeplineşti porunca şi ai să mă omori. Asta e. Nu mai întreba nimic!"